Comunismul românesc de la începuturi până la moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej
Eugen Denize, Memoria, Revista gândirii arestate, Nr. 29
-Câteva considerații -
Lovitura de stat de la 23 august 1944, care urmărea scoaterea României din războiul purtat alături de Germania și reinstaurarea democrației, organizată de regele Mihai I și de principalele partide politice, Partidul Național Ţărănesc, Partidul Național Liberal și Partidul Social-Democrat, la care a fost asociat și Partidul Comunist, minuscul la acea dată, dar exponent al intereselor sovietice, nu a adus nici pacea, România trebuind să lupte împotriva foștilor săi aliați până la înfrângerea lor totală, și nici democrația mult așteptată de întregul popor român. Răsturnarea lui Antonescu de la putere nu numai că nu a adus liniște și pace poporului român, dar l-a aruncat într-o perioadă de anarhie generată de propulsarea Partidului Comunist de către forțele sovietice în prim planul vieții noastre politice, ca și de încercarea acestuia, reușită în cele din urmă, de a prelua întreaga putere politică și economică în țară.
Având în vedere faptul că după 23 august 1944, treptat, dar sigur, Partidul Comunist a devenit principala forță politică din țară, rămânând apoi unica forță politică din România și instaurând un regim totalitar copiat după modelul Uniunii Sovietice, considerăm necesar să prezentăm cititorilor câteva din principalele momente ale istoriei acestui partid, momente care explică poziția și acțiunile sale după ocuparea țării de către armatele sovietice.
Încă înainte de înființarea Partidului Comunist, adepții ideologiei sale au înțeles că soarta lor era strâns legată de aceea a bolșevicilor ruși, care reușiseră să preia puterea în urma loviturii de stat din 25 octombrie _ 7 noiembrie 1917. Comuniștii români, atâția câți erau, își dădeau seama că singura lor posibilitate de a cuceri puterea era cu ajutorul pe care li-l puteau oferi bolșevicii ruși, ajutor în schimbul căruia ei erau gata să se subordoneze complet acestora, în dauna celor mai importante interese naționale. Aceasta i-a plasat, de la început, pe poziții subversive, antistatale și antinaționale, antiromânești în ansamblul lor.
Un exemplu elocvent, credem noi, în sensul celor afirmate mai sus îl constituie scrisoarea pe care M.Gh. Bujor, membru în Comitetul de acțiune al Partidului Social-Democrat din România, cu sediul la Odesa, i-a trimis-o lui Leon Troțki, la acea dată comisarul poporului pentru Afacerile Externe al Rusiei sovietice, la 15 decembrie 1917, din Petrograd. Bujor îi scria lui Troțki despre faptul că la "...începutul lunii iulie (1917), noi am trimis Sovietului din Petrograd _ Secția internațională, un raport-apel în care noi am arătat situația internă a României, necesitatea și posibilitatea unei lupte revoluționare și noi ne permiteam să cerem ajutor din partea democrației revoluționare ruse, pentru a atinge acest scop." Cu alte cuvinte, Bujor dorea ca exact în momentul în care România se afla angajată în plină luptă împotriva forțelor germane, pe frontul din sudul Moldovei, ea să fie atacată pe la spate și distrusă de forțele revoluționare bolșevice. Trădarea intereselor naționale ni se înfățișează aici în toată hidoșenia ei. Dar pentru că acest lucru nu a fost posibil, bolșevicii fiind înfrânți temporar chiar la ei acasă, acțiunea lui Bujor și a tovarășilor săi s-a limitat la înființarea unui centru de organizare și propagandă revoluționară română la Odesa, care a răspândit, cu concursul soldaților ruși, 85.000 de manifeste, din care 15.000 reprezentau chemările lui Lenin și Troțki la pace. Era foarte puțin, Bujor o recunoștea deschis, dar lipsa mijloacelor i-a împiedicat să facă mai mult. În schimb, dată fiind situația foarte grea din acel moment a României, înfrântă de mașina de război germană, Bujor îi cerea, și mai presant, ajutor lui Troțki: "Noi considerăm momentul politic și social intern și extern foarte favorabil pentru a începe în România lupta finală. Și noi sperăm, în același timp, că apelul nostru va avea de această dată o cu totul altă soartă." Textul scrisorii lui M.Gh. Bujor dovedește, fără putință de tăgadă, așa cum consideră istoricul Gheorghe Buzatu, că, deși nu trecuseră decât cu puțin peste 30 de zile de la victoria loviturii de stat bolșevice, comuniștii români "...își aflaseră deja nașii".
Deveniți mercenari ai puterii bolșevice, iar din martie 1919 ai Cominternului _ acel partid comunist mondial care avea drept scop subordonarea întregii planete față de interesele Rusiei sovietice _, comuniștii români a trebuit să fie plătiți de aceasta până în 1944, când povara plății a trecut pe umerii poporului român. Astfel, un document provenind de la Biroul Sud al Cominternului din Harkov, din 2 martie 1920, arată că Secția de propagandă Odesa solicitase, pentru luna iunie 1919, 40.000 de ruble pentru Basarabia și 60.000 de ruble pentru restul României, iar pentru revoluționarii români aflați la Odesa se cereau 20.000 de ruble. De asemenea, raportul pe luna iunie 1920 al Biroului Sud consemna plecarea în misiune în România a tovarășilor Goldenberg, Rozenkranț, Brigodirenko, Stăncescu și Panaitescu, cu toții dotați cu geamantane cu fund dublu și cu materiale de propagandă. Sumele plătite erau: pentru Stăncescu, 12.000 de ruble sovietice și 10.000 de ruble Romanov, pentru Goldenberg, 14.000 de ruble sovietice, 7.000 de ruble Romanov și 3.000 de lei, iar pentru ceilalți, 5.000 de ruble sovietice și 7.000 de ruble Romanov. Tot în acest sens, trebuie să arătăm că reprezentantul Grupului comunist român, care a început să funcționeze la Odesa imediat după terminarea primului război mondial, cunoscut sub psudonimul "Baronul", a semnat de-a lungul anului 1919 zeci de chitanțe ce probau că primise de la delegatul Moscovei, un anume tovarăș Zalik, ajutoare însumând cu mult peste 500.000 de ruble sovietice, 30.000 de ruble ucrainiene, 4.800 de lei, 680 de leva și 4.000 de coroane cehe. Ceva mai târziu, un anume activist Cosma emitea chitanțe atestând încasarea unor sume variabile pentru întreținerea membrilor Partidului Comunist din România, anume 965 de dolari americani la 4 iunie 1925, 5.500.000 de coroane cehe la o dată neprecizată și alte 360.000 la 1 iulie 1925. Răsplătirea comuniștilor români de către Moscova a continuat, așa cum spuneam, până în 1944, în luna mai a acelui an F. Rabinovici primind 120 de ruble, M. Grinberg 180 de ruble, Vasile Luca 180 de ruble, M. Manole 225 de ruble și așa mai departe. Această subordonare față de interese străine a impus comuniștilor români metode și mijloace de acțiune conspirative și ilegale, chiar și atunci când partidul lor s-a aflat în legalitate, precum și adoptarea a numeroase pseudonime, ceea ce îngreunează foarte mult munca cercetătorului în acest domeniu.
Pentru a-și întemeia un partid propriu, comuniștii români au avut nevoie expresă de aprobarea Moscovei, fapt pentru care au trimis în Rusia, în toamna lui 1920, o delegație alcătuită din Gh. Cristescu, Constantin Popovici, Al. Dobrogeanu-Gherea, Eugen Rozvani, Ioan Flueraș și David Fabian. După discuții îndelungate și aprinse cu Zinoviev, Buharin și chiar cu Lenin, primii patru membri ai delegației au acceptat cele 21 de condiții necesare pentru afilierea la Comintern, Flueraș fiind trimis înapoi în țară, deoarece nu corespundea din punct de vedere ideologic, iar Fabian aflându-se într-o vizită prin Rusia Sovietică. Această acceptare a dus la scindarea Partidului Social-Democrat, în februarie 1921, scindare în urma căreia, la 8 mai al aceluiași an, a luat ființă Partidul Socialist Comunist ca secție română a Internaționalei Comuniste. Pentru că primul Congres al Partidului a fost întrerupt de intervenția poliției, la 12 mai 1921, lucrările sale au fost reluate la Ploiești, la începutul lunii octombrie a anului 1922. În noaptea de 3 spre 4 octombrie a fost adoptat Statutul Partidului Comunist din România, noua denumire a sa, care se va menține până în octombrie 1945. Primul punct al Statutului prevedea că: "Partidul Comunist din România este o secțiune a Internaționalei Comuniste. El nu are alte scopuri decât acelea ale Internaționalei căreia îi aparține". La punctul al doilea se arăta că: "Tezele și hotărârile de orice fel ale Internaționalei a III-a Comuniste sunt obligatorii pentru toți membrii și toate comitetele, comisiunile, grupele etc. ale partidului comunist."
În felul acesta, Rusia sovietică își crea o agentură fidelă în România, iar mișcarea muncitorească din țara noastră primea o puternică lovitură pe plan politic, Partidul Social-Democrat destrămându-se în mai multe grupări și nereușind să joace un rol în viața politică pe măsura electoratului său potențial.
Până la sfârșitul celui de al doilea război mondial însă, P.C.d.R. s-a aflat permanent la periferia vieții politice românești. Identificarea partidului cu doctrinele comuniste și amenințarea pe care o reprezenta Uniunea Sovietică la adresa României l-au lipsit de orice sprijin popular. Din cei 45.000 de membri câți avea Partidul Social-Democrat înainte de sciziune, P.C.d.R. a mai rămas doar cu 2.000 în 1922. Acceptarea tezelor Cominternului cu privire la dezmembrarea statului român, susținute public de către comuniști, și eșecul tratativelor româno-sovietice de la Viena, din martie-aprilie 1924, au condus la trecerea în ilegalitate a partidului la data de 11 aprilie 1924. Răspunsul Uniunii Sovietice nu s-a lăsat așteptat prea mult, aceasta formând, în vara anului 1924, dincolo de Nistru, o Republică Sovietică Autonomă Moldovenească, iar în septembrie provocând revolta de la Tatar Bunar, sprijinită de comuniștii români, mai ales de cei din Basarabia.
Trecerea în ilegalitate a P.C.d.R. a făcut ca activitatea sa să se desfășoare mai mult în exteriorul decât în interiorul țării. Următoarele sale congrese s-au desfășurat în străinătate, la Viena (1924), Harkov (1928) și Moscova (1931), și au dus la eliminarea tuturor celor care mai îndrăzneau să se opună indicațiilor Cominternului, printre care s-a numărat și primul secretar general al partidului, Gheorghe Cristescu, eliminat în 1924 sub acuzația de naționalism. De remarcat că el, Gheorghe Cristescu, a fost singurul român dintre secretarii generali pe care i-a avut Partidul Comunist până în 1944. Următorii secretari generali ai partidului au fost numai străini, și anume: Elek Köblös, maghiar, între 1924 și 1928; Vitali Holostenko, ucrainean, între 1928 și 1931; Alexandru Ștefanski (Gorun), polonez, între 1931 și 1934; Eugen Iacobovici, evreu, între 1934 și 1936; Boris Ștefanov, bulgar, între 1936 și 1940; Miklos Goldberger, evreu, în 1940; și Ștefan Foriș, evreu ungur, între 1940 și 1944.
Această situație de la vârful partidului s-a reflectat și asupra bazei sale. Fiind un partid antiromânesc, din puținii săi membri, românii reprezentau în anii '30 doar o minoritate de 23%, în timp ce maghiarii erau în proporție de 26%, evreii de 18%, rușii și ucrainenii de 10%, la fel ca și bulgarii, tot 10%. Caracterul antinațional al partidului a făcut ca și numărul membrilor săi să fie foarte scăzut până la 23 august 1944. Astfel, în 1922 existau 2.000 de membri de partid, în 1925 erau 1.661, în 1926, 1.500, în 1927 abia 300, în 1928, 500, în 1929, 461, în 1930, 700, în 1936, 1083, iar în 1937, 1633. În perioada celui de-al doilea război mondial, efectivele P.C.d.R. erau, după însemnările lui Boris Ștefanov, cuprinse între 2500 și 2800 de membri.
P.C.d.R., prin acceptarea condițiilor de afiliere la Internaționala Comunistă, devenea în mod automat nu numai un prizonier ideologic al Cominternului, cum era cazul, de altfel, cu toate celelalte partide comuniste recent înființate. Comuniștii români, ale căror interese încep să se confunde cu interesele Moscovei, pe care au obligația să le apere, mai aveau obligația, în noua lor calitate, să militeze nu numai împotriva orânduirii sociale existente, ci și împotriva intereselor statale ale României. Această poziție, de trădare a intereselor naționale, este foarte clar expusă în apelul lansat la 3 februarie 1922 și intitulat Către muncitorii și tovarășii din toată țara, precum și în informațiile pe care comuniștii români le furnizau centrului de la Moscova, informații descoperite și publicate de istoricul Gheorghe Buzatu. Astfel, documentele P.C.d.R. aflate la Moscova cuprind rapoarte cu privire la situația partidului, scrisori despre România, un raport al lui Boris Ștefanov despre demisia guvernului Tătărescu, diferite alte informații despre România, despre situația din țară. În 1941 documentele comuniștilor români se referă la situația din țară, la situația generală și la situația specifică din anumite zone, la activitatea organelor locale ale puterii de stat, la aprovizionarea populației, la ajutorul ce putea fi acordat armatelor sovietice. Anterior, în 1940, după cotropirea Basarabiei de către sovietici, P.C.d.R. a publicat un Manifest entuziast, în care se vorbea de Basarabia eliberată, de fericita Basarabie, unde "... Armata Roșie a pus capăt jugului greu al imperialiștilor români".
Toate aceste documente dovedesc în ce strânsă măsură activitatea comuniștilor români, prin intermediul Cominternului, era legată de Moscova, ale cărei interese ei le reprezentau, de fapt, în România. Documentele dovedesc amploarea activității trădătoare a comuniștilor români, simple unelte la îndemâna Kremlinului în toată perioada cuprinsă între 1918 și 1944. P.C.d.R. nu numai că a acționat împotriva regimului social-politic existent în România, dar a militat, în ajunul celui de-al doilea război mondial, pentru desființarea granițelor României Mari, prin proclamarea dreptului la autodeterminare al locuitorilor unor provincii istorice precum Basarabia și Bucovina, și înglobarea lor în Uniunea Sovietică. P.C.d.R. în ilegalitate nu era altceva, așa cum consideră Vladimir Tismăneanu "... decât o coloană a cincea, instrumentul capital al propagandei sovietice în România". În timpul războiului, P.C.d.R. a acționat ca instrument al politicii imperialiste și al răspândirii și introducerii în România a ideologiei Kremlinului și ca oficină de spionaj la ordinele și la discreția serviciilor secrete moscovite, N.K.V.D. și G.R.U. Comuniștii au întreprins operațiuni informative, de diversiune și sabotaj, au răspândit manifeste cu conținut antinațional, au făcut propagandă radiofonică de la Moscova împotriva țării, au dus muncă de lămurire între prizonierii de război.
În ceea ce privește politica trădătoare și antinațională a P.C.d.R., trebuie să mai reținem și faptul că cei mai de seamă lideri comuniști români ai anilor '20 _ '50 au fost recrutați ori s-au pus la dispoziția serviciilor secrete sovietice, remarcându-se după 23 august 1944 în acțiunea de sovietizare a României. Dintre aceștia putem aminti pe Ana Pauker, Lucrețiu Pătrășcanu, Emil Bodnăraș, Vasile Luca, Gh. Gheorghiu-Dej, Petru Groza și alții.
În ciuda acestei totale subordonări față de puterea de la Moscova, P.C.d.R. nu a fost nici el scutit de marile epurări din anii 1936_1938, când au fost lichidați activiști de seamă, precum Elek Köblös, Marcel Pauker, Al. Dobrogeanu-Gherea, Elena Filipovici, David Fabian, Al. Bădulescu, Ecaterina Arbore, Timotei Marin, Eugen Rozvani, I. Dicescu, Imre Aladar, Petre Zisu, Marcel Leonin, D. Grofu și mulți alții.
Lovitura de stat de la 23 august 1944 a propulsat P.C.d.R., acest partid de trădători, în prim planul vieții politice românești, tocmai pentru că URSS a devenit factorul hotărâtor în România. Întreaga evoluție viitoare a țării va fi hotărâtă de acest fapt, România fiind ruptă de Occident și aruncată din nou, ca de atâtea alte ori în istoria ei, în brațele unui imperiu oriental, ale unui imperiu de stepă, condus de un sistem de valori economice, sociale, politice, morale, culturale și așa mai departe, cu totul diferite de cele care au stat la baza statului român modern.
Comportamentul ocupanților sovietici s-a caracterizat prin aceeași barbarie ca cel al ocupanților turci și tătari din trecut. Astfel, între 23 august și 12 septembrie 1944, dată la care a fost semnat armistițiul, armatele sovietice au făcut prizonieri peste 130.000 de militari români și au scos din țară bunuri în valoare de 2 miliarde de dolari americani. În perioada 23 august _ 31 decembrie 1944, Inspectoratul de jandarmi Iași a constatat pe teritoriul a 6 județe, Bacău, Fălciu, Iași, Neamț, Roman și Vaslui, următoarele fapte ale soldaților sovietici: 61 de agresiuni contra jandarmilor soldate cu 3 morți, 3399 devastări, 10.065 vehicule confiscate, 97.360 animale confiscate, dintre care 8.169 cai, 10.452 boi și vaci, 60.864 oi, 7.615 porci și 10.220 păsări, 35.000 de tone de cereale luate, 110 persoane ucise și 53 grav rănite. La începutul lunii octombrie 1944, dorind să-și stabilească o bază militară la Craiova cu scopul de a sprijini armata populară de eliberare a Iugoslaviei, sovieticii au luat drastice măsuri, printre care și confiscarea unor bunuri materiale. Astfel, la 12 octombrie, Ivan A. Serov, comisar adjunct al Afacerilor Interne al URSS, raporta lui Lavrenti P. Beria, comisarul poporului pentru Afacerile Interne al URSS, că, din ordinul sovieticilor, Siguranța română a arestat în total 55 de persoane cu orientări antisovietice, printre care se numărau comandantul garnizoanei române, locotenent-colonel Buzia, prefectul județului, general de divizie în rezervă Petrescu, directorul biroului Siguranței, Pârvulescu, șeful poliției, Vlasia, primarul orașului, general de divizie în retragere Popescu. De asemenea, fuseseră ridicate și predate 90 de arme de foc cu țevi ghintuite, peste 800 de aparate de radio, fuseseră sechestrate 12 automobile deținute ilegal, 17 camioane de producție sovietică aflate la dispoziția unităților române, fuseseră retrase din circulația orașului Craiova și expediate la Odesa 7 troleibuze, 7 tramvaie, stâlpi de fontă, cablu electric și statui de bronz luate de români din URSS. În oraș au fost desfășurați 2.000 de ostași din trupele N.K.V.D., plasați în zonele principale, pentru introducerea regimului militar sever, iar 250 de soldați formau rezerva de intervenție în cazuri speciale.
De fapt, Comisia Aliată (Sovietică) de Control din România, condusă de mareșalul Rodion I. Malinovski și având ca locțiitori, pe rând, pe generalul-locotenent V.P. Vinogradov și pe generalul-colonel Ivan Z. Susaikov, a devenit organul de conducere sovietică în România, adevărata deținătoare a puterii în țară. Această poziție a fost consolidată din punct de vedere militar prin reducerea forțelor poliției române, la 2 octombrie 1944, de la 18.000 la 12.000 de oameni, iar la 26 octombrie și a armatei române din interior, de la 13 divizii complete la 3 divizii cu efectiv redus, în total 10.000 de oameni. De asemenea, efectivele de grăniceri și jandarmi au fost reduse de la 74.086 la 58.018 oameni. În ansamblu, forțele armate române au fost reduse, de la 419.000 de oameni în mai 1945, la doar 136.000 de oameni în decembrie 1947. În schimb, numărul trupelor sovietice staționate în România a crescut de la 80.000, la 8 mai 1945, la 615.000, la 1 martie 1946. Deși, treptat, numărul lor a scăzut (400.000 la 1 iunie 1946 și 240.000 la 1 noiembrie 1946), ele au reprezentat elementul esențial în desfășurarea evenimentelor politice și de altă natură ce au avut loc în țara noastră.
Sovieticii, prin intermediul P.C.d.R., devenit Partidul Comunist Român la conferința din octombrie 1945, au introdus în România sistemul comunist cu ideologia sa, după care au transformat țara într-o anexă a imperiului lor.
În ceea ce privește comunizarea României, începuturile acestui proces au loc în intervalul 23 august 1944 _ 30 decembrie 1947. Datorită sprijinului sovietic _ politic, diplomatic și, mai ales, militar _ comuniștii au reușit să provoace eșecul revenirii la democrație a României și, la 6 martie 1945, să pună mâna pe puterea executivă, prin formarea guvernului dr. Petru Groza. Asaltul politic a continuat prin preluarea puterii legislative, ca urmare a falsificării alegerilor din 19 noiembrie 1946, și s-a încheiat, la 30 decembrie 1947, prin alungarea regelui Mihai I și proclamarea Republicii Populare Române. În această perioadă, toate partidele politice au fost eliminate, ultimul dintre ele, Partidul Social-Democrat, fiind înghițit de comuniști la congresul de fuziune din 21 _ 23 februarie 1948, în urma căruia a rezultat Partidul Muncitoresc Român, denumire sub care se va ascunde Partidul Comunist până în vara lui 1965. De asemenea, Poliția, Jandarmeria, Siguranța generală, Serviciul Special de Informații au fost infiltrate de sovietici care, după 6 martie 1945, înființează Brigada Mobilă Specială, embrionul viitoarei Securități, și declanșează o represiune generală nemaiîntâlnită în istoria țării, represiune ce va dura aproape două decenii și va schimba fața României.
Fiecare pas politic spre comunism s-a reflectat și în domeniul economiei. Astfel, la câteva zile de la instalare, guvernul Petru Groza a efectuat reforma agrară din 23 martie 1945 prin care au fost expropriate 1.468.000 ha, din care 1.109.000 au fost date în proprietate țăranilor, iar restul au fost trecute la rezerva de stat. Cu ocazia reformei s-au confiscat 3130 tractoare, 1276 pluguri de tractor, 682 locomobile, 1274 batoze pentru cereale, 1031 secerători-legători, 1100 secerători simple și a fost desființată clasa moșierimii. "După victoria" în alegerile din 19 noiembrie 1946, puterea comunistă a etatizat Banca Națională, la 1 ianuarie 1947, după care, la 15 august al aceluiași an, a efectuat o reformă monetară prin care erau deposedați toți proprietarii de capital.
În acei ani, pe lângă obligațiile economice pe care România le avea față de URSS ca urmare a convenției de armistițiu din 12 septembrie 1944, puterea comunistă a înfeudat țara și mai mult față de interesele sovietice. Astfel, la 8 mai 1945 a fost semnat un acord comercial cu Uniunea Sovietică prin care se înființau sovromurile. Pe această cale au luat ființă Sovrompetrol, Sovromtransport, Sovrommetal, Societatea de transporturi aeriene româno-sovietice T.A.R.S., Sovromlemn, Banca Sovieto-Română, Societatea Anonimă Sovrombanc. Timp de aproape un deceniu, până la desființarea lor între 1954 și 1956, aceste sovromuri au fost principala modalitate prin care Uniunea Sovietică a exploatat economic România, aproape întregul surplus economic al țării luând calea Răsăritului. În 1947 situația economică a României era dezastruoasă, la aceasta adăugându-se despăgubirile pe care le avea de plătit față de URSS și care se ridicau la 1.195 milioane dolari, dintre care 75 milioane pentru întreținerea armatelor, 300 milioane despăgubiri propriu-zise, 470 milioane restituiri, 200 milioane reîntregiri în drepturi și 50 milioane cu alte destinații.
Această nemiloasă exploatare la care era supusă România s-a reflectat dureros în nivelul de trai al populației. Astfel, indicele prețurilor în București a crescut de la 100 în 1943 la 2.712 în martie 1945, deci de peste 27 de ori, iar în 1946 prețul cărnii a crescut cu 400%, al cartofilor cu 800%, al pâinii și al fasolei cu 1000%. Toate acestea nu puteau împiedica însă drumul victorios al comuniștilor spre acapararea totală a puterii.
În acea perioadă un rol important în desfășurarea evenimentelor din România l-a avut Transilvania de nord-vest, teritoriu pe care sovieticii, cum ei înșiși o recunosc, l-au folosit ca pe un mijloc de presiune și șantaj asupra guvernelor de la București, până la 6 martie 1945. Astfel, la 26 decembrie 1944, A.J. Lavrentiev, comisarul poporului pentru Afaceri Externe al R.S.S.F. Ruse, îi scria lui Vâșinski, arătându-i că, la cererea guvernului român de a se introduce administrația românească în Transilvania de Nord, guvernul sovietic a declarat, prin Comisia Aliată de Control, că problema termenului și modalităților de instalare în Transilvania de nord a organelor administrative românești se află într-o legătură indisolubilă cu problema îndeplinirii Convenției de armistițiu. În concepția lui Lavrentiev și, prin urmare, a autorităților sovietice "... problema remiterii către România a Transilvaniei de Nord trebuie să servească drept cea mai importantă pârghie pentru influențarea guvernului român, nu numai în domeniul îndeplinirii obligațiilor economice din Convenția de armistițiu, dar și în domeniul promovării politicii sale interne și externe". Semnificativ în ceea ce privește acest obiectiv al politicii sovietice în România este răspunsul pe care l-au dat comuniștii români, principalii lui beneficiari. Exponenții Frontului Național Democrat din nordul Transilvaniei, organizație creată de comuniști la 12 octombrie 1944, au manifestat o clară tendință de transformare a zonei într-o autonomie, tendință care ar fi dus la ruperea acestui teritoriu din trupul țării. Pentru comuniști, orice mijloc era bun dacă el putea să ducă la acapararea totală a puterii.
Dar politica sovietică în România, eliberată de orice obstacol după încheierea Tratatului de pace de la Paris, din 10 februarie 1947, este exprimată cel mai bine de o directivă specială adresată, de centrul N.K.V.D. din Moscova, filialei sale din Varșovia, la data de 2 iunie 1947, atunci când Stalin hotărâse grăbirea procesului de sovietizare și comunizare a țărilor ocupate de Armata Roșie, ca răspuns la planul Marshall și la evidenta hotărâre a americanilor de a rămâne în Europa. Deși documentul (Vezi și Memoria nr. 8, pag. 76-82.) se referă la Polonia, este evident că datele cuprinse în el au în vedere toate țările din sfera sovietică de influență de pe continentul nostru, sferă în care se încadra și România. Expunerea prevederilor cuprinse în acest document considerăm că va fi pe deplin lămuritoare pentru cititori în privința obiectivelor urmărite de ocupantul sovietic.
N.K.V.D. interzicea primirea pe teritoriul ambasadelor sovietice a autohtonilor contactați ca informatori. Întâlnirea cu acești oameni trebuia organizată de serviciul special desemnat în acest scop și putea avea loc doar în locuri publice. Informațiile erau preluate de către ambasadă prin organele serviciilor speciale. Se cerea ca între soldații sovietici și populația civilă să nu aibă loc legături de nici un fel. Trebuia realizată în mod accelerat unificarea tuturor partidelor într-un singur partid, avându-se grijă ca toate rolurile cheie să revină acelor oameni care aparțin serviciilor secrete sovietice. De la conducătorii de plase în sus, în poziții de conducere se vor repartiza oameni cu care sunt de acord serviciile secrete sovietice. Pentru fiecare congres, indiferent de natura lui, se vor pregăti oameni noi și doar cei agreați de serviciile secrete sovietice. Persoanelor cu capacități organizatorice și cu șanse sigure de popularitate li se va acorda o atenție deosebită, iar în cazul în care se opun colaborării nu li se vor da posturi ierarhice superioare. Funcționarii de stat, în afara celor din Securitate și din industria minelor, trebuiau să aibă salarii mici, mai ales în domeniul sănătății, justiției, precum și cei care dețineau funcții de conducere. În toate organele de guvernământ și în majoritatea uzinelor, trebuiau să existe oameni care să conlucreze cu serviciile speciale sovietice, fără știrea organelor administrative locale. Presa autohtonă nu trebuia să transmită date cu privire la calitatea și sortimentul mărfurilor ce se livrau sovieticilor. Autoritățile locale nu puteau emite acte doveditoare a proprietății asupra pământului, ci doar acte care arătau calitatea de lot dat în folosință (deci nu de proprietate). Gospodăria particulară trebuia să fie făcută nerentabilă, după care urma să înceapă colectivizarea. În cazul în care intervenea o rezistență mai mare, trebuia redusă împărțirea mijloacelor de producție, concomitent cu creșterea obligațiilor de predare a cotelor. Dacă nici pe această cale nu se ajungea la rezultatele scontate, trebuia făcut ca agricultura să nu poată asigura aprovizionarea cu alimente a țării, astfel ca necesarul să trebuiască acoperit prin import. Trebuia făcut în așa fel încât hotărârile și ordinele cu caracter juridic, economic sau organizatoric să fie nepunctuale. Autoconducerea din uzine nu putea exercita nici o influență asupra activității concrete din acestea. Ea acționa doar pentru punerea în practică a hotărârilor. Sindicatele nu aveau dreptul de a se împotrivi conducerii. Ele trebuiau să fie ocupate cu alte probleme, precum organizarea odihnei în concedii, discutarea cererilor de pensii și împrumuturi, programe culturale și distractive, organizarea de excursii, repartizarea mărfurilor deficitare, justificarea unor puncte de vedere și decizii ale conducerii politice.
În ceea ce privește activitatea de conducere, urma ca numai acei conducători care rezolvau impecabil problemele cu care fuseseră însărcinați și care nu le analizau, depășind cadrul activității lor, să fie avansați. În legătură cu activitatea "băștinașilor", purtători ai unor funcții de partid, de stat sau administrative, trebuiau create asemenea condiții ca aceștia să fie compromiși în fața angajaților, astfel încât să devină imposibilă întoarcerea lor la anturajul inițial. Cadrelor militare autohtone li se puteau încredința poziții de răspundere în locuri unde deja erau plasați oamenii serviciilor speciale sovietice. În cazul fiecărei acțiuni armate și cu ocazia tragerilor, cantitatea munițiilor trebuia controlată permanent și cu seriozitate, indiferent de tipul de armă. Trebuia ținut sub observație fiecare laborator și institut de cercetare. Era permisă doar realizarea acelor invenții cu aplicabilitate în domeniul minelor sau cele care aveau indicațiile speciale sovietice. Nu se puteau realiza invenții care ar asigura creșterea producției de produse finite și, paralel cu aceasta, scăderea producției și a extragerii de materii prime, sau care ar împiedica îndeplinirea deciziilor. Dacă o invenție devenea cunoscută, trebuia organizată vânzarea acesteia în străinătate. Documentele cuprinzând date cu privire la valoarea și descrierea invenției nu se publicau.
Punctualitatea transporturilor trebuia perturbată. În uzine trebuiau inițiate diferite ședințe și conferințe profesionale, trebuiau notate propunerile și observațiile ce fuseseră expuse, respectiv autorii acestora. Trebuiau popularizate discuțiile cu muncitorii care se ocupau de probleme actuale legate de producție, respectiv cele care criticau trecutul și problemele locale, dar nu trebuiau înlăturate cauzele fenomenelor în discuție. Trebuia acordată o mare atenție să nu existe rețele de apă nelegate la rețeaua principală în cartierele în curs de reconstrucție sau nou construite. Canalele vechi neracordate și fântânile trebuiau lichidate sistematic pe parcurs. Reconstrucția obiectivelor industriale și construcția celor noi trebuia făcută avându-se în vedere ca materialele reziduale să fie dirijate în depozitele de apă ce ar putea folosi drept rezerve de apă potabilă. În orașele reconstruite sau nou construite nu se admiteau în locuințe spații excedentare, care ar fi putut folosi la adăpostirea pe o perioadă mai lungă a animalelor sau la depozitarea rezervelor de alimente. Întreprinderile proprietate personală și industriașii trebuiau să primească doar astfel de materii prime și utilaje care să împiedice producția de calitate. Prețul acestor mărfuri trebuia să fie mai mare decât prețul produselor similare ale întreprinderilor de stat. Trebuia facilitată extinderea proprietății de stat la cel mai înalt grad în toate domeniile. Era admisă criticarea activității organelor administrative, dar nu se admitea scăderea numerică a personalului și nici funcționarea lor normală. Trebuia împiedicată buna aprovizionare a pieței interne. Trebuia provocată o antipatie generală împotriva bisericilor. Era necesar să fie puse sub observație tipografiile bisericești, arhivele, conținutul predicilor, cântecelor, al educației religioase, dar și ceremoniile de înmormântare.
Din școlile elementare, de specialitate, dar mai ales din licee și facultăți, trebuiau să fie înlăturați profesorii care se bucurau de popularitate, locurile lor urmând să fie ocupate de oameni numiți "de sus". Trebuia redusă cantitatea de material documentar, iar în licee trebuia oprită predarea limbilor latină și greacă veche, a filosofiei generale, a logicii și geneticii. Cu ocazia predării istoriei, nu trebuia amintit care dintre domnitori a servit sau a vrut să servească binele țării, ci trebuia arătată mișelia regilor și lupta poporului asuprit. În școlile de specialitate trebuia introdusă specializarea îngustă. Trebuiau organizate acțiuni cu caracter artistic sau sportiv care să celebreze lupta "băștinașilor" împotriva cotropitorilor, exclusiv rușii, îndeosebi nemții, și care să popularizeze lupta pentru socialism.
Centrul N.K.V.D. de la Moscova cerea să se aibă grijă de construcția și reconstrucția drumurilor, podurilor, a căilor și rețelelor de legătură, astfel ca, dacă ar fi fost nevoie de o intervenție armată, locul rezistenței sau al concentrării forțelor reacționare să fie accesibil din toate părțile. Reprezentanții opoziției politice trebuiau arestați sau prelucrați aceia care se bucurau de stima populației "băștinașe". Înainte ca ei să se întipărească în conștiința claselor, trebuiau lichidați prin așa-numite "întâmplări neprevăzute" sau închiși sub acuzația de crimă de drept comun. Trebuia, de asemenea, împiedicată reabilitarea celor condamnați în procese publice. Dacă această reabilitate devenea inevitabilă, ea se admitea doar cu condiția ca respectivul caz să fie considerat o greșeală judecătorească. Procesul nu trebuia reluat, iar pricinuitorii judecății greșite nu trebuiau convocați. Conducătorii numiți de partid care, prin activitatea lor, produceau pierderi sau trezeau nemulțumirea angajaților, nu trebuiau chemați în judecată. În cazuri extreme erau rechemați din funcție, fiind apoi numiți în posturi similare sau superioare. La sfârșit, trebuiau puși în funcții de conducere și ținuți în evidență cu rol de cadre de rezervă pentru perioada schimbărilor ulterioare. Trebuiau aduse la cunoștința publicului procesele acelor persoane cu poziție de conducere, în primul rând din cadrul armatei, ministerelor, serviciilor importante, învățământului, care erau învinuite de atitudine împotriva poporului, socialismului, industrializării, pentru a se atrage atenția maselor populare. Cei care lucrau în diferite funcții trebuiau să fie schimbați și înlocuiți cu muncitori cu cea mai slabă pregătire profesională, necalificați. Trebuia ca în facultăți să ajungă cu prioritate cei care proveneau din cele mai joase categorii sociale și care nu erau interesați să se perfecționeze la nivel înalt, ci doar să obțină o diplomă.
Cu unele mici modificări specifice fiecărei țări, acest document N.K.V.D. a fost aplicat în întregul imperiu sovietic, deci și în România. Dovada o constituie tocmai faptele și acțiunile comuniștilor români, care au pus în practică cele mai multe dintre prevederile documentului. Nu întâmplător istoricul Florin Constantiniu constată că în toate împrejurările și în toate domeniile, de la economie la ideologie, conducerea Partidului Muncitoresc Român a aplicat obedient directivele sovietice și, în multe cazuri, a făcut chiar exces de zel pentru a-și dovedi fidelitatea față de stăpânii de la Kremlin. Din această cauză, consideră politologul Vladimir Tismăneanu, comunismul român a fost, de la bun început și fără întrerupere, o întreprindere malefică. El a servit unor scopuri barbare și a făcut-o cu metode barbare.
Evident, această politică de subordonare completă a țării față de Uniunea Sovietică, de distrugere sistematică a elitelor românești și a valorilor tradiționale ale poporului nostru, a putut fi aplicată cu succes și datorită contextului politic internațional creat la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Istoriografia românească și majoritatea opiniei publice românești a considerat și consideră că o mare parte de vină pentru această situație revine puterilor occidentale, mai ales Statelor Unite ale Americii și Marii Britanii, care au asistat pasive la moartea democrației și la instaurarea comunismului în Europa de răsărit, nu au întreprins nimic consistent pentru a opri tăvălugul sovietic în această parte de lume.
Pasivitatea anglo-americanilor este evidentă pentru toată lumea și ea nu mai necesită nici o demonstrație. Este clar că cele două mari democrații au făcut mult prea puțin pentru a apăra Europa de răsărit de amenințarea sovietică. Dar istoricul nu trebuie niciodată să se mulțumească cu simpla constatare a unor realități. El trebuie să găsească și să explice cauzele care au condus la acea realitate.
Astfel, Uniunea Sovietică, adică Stalin, considera că cel de-al doilea război mondial nu semăna cu cele din trecut. Tiranul de la Kremlin îi declarase în 1944 lui Milovan Djilas, unul dintre conducătorii comuniștilor iugoslavi și viitor disident, că "... cine ocupă un teritoriu își impune și propriul său sistem social."
Marea Britanie, condusă de Churchill, se afla, în schimb, la capătul puterilor, era epuizată din punct de vedere economic și militar, fapt care va provoca destrămarea rapidă a uriașului său imperiu colonial, mai presus de orice, ea se temea că la sfârșitul războiului americanii își vor retrage toate trupele din Europa, la fel cum procedaseră la sfârșitul primului război mondial, lăsând astfel continentul pradă sovieticilor pe care nimeni nu-i putea opri din punct de vedere militar. În aceste condiții este de înțeles de ce Churchill a preferat o înțelegere cu Stalin și nu o confruntare pe care singur nu o putea susține. La 9 octombrie 1944, aflat la Moscova, el i-a propus lui Stalin o împărțire a sferelor de influență din Europa centrală și de sud-est, împărțire în urma căreia România intra în sfera sovietică în proporție de 90%.
În ceea ce privește Statele Unite ale Americii, ele se aflau la sfârșitul unui război victorios, forțele lor armate erau destul de obosite și lipsite de dorința de a începe imediat un alt război, Europa de răsărit era un teritoriu îndepărtat unde interesele americane erau prea puține și lipsite de importanță, ca să nu mai spunem că o parte din țările de aici, Bulgaria, România și Ungaria, le fuseseră inamice în timpul războiului. Opinia publică americană nu ar fi înțeles și nu ar fi aprobat o confruntare deschisă cu Uniunea Sovietică în asemenea condiții, mai ales că această țară contribuise decisiv la înfrângerea Germaniei hitleriste.
Apetitul teritorial al Uniunii Sovietice era însă prea evident pentru ca anglo-americanii să nu reacționeze în nici un fel. Reacția lor, care a dus la salvarea Finlandei, Greciei, Iranului, iar mai târziu a Austriei, a provocat războiul rece, care după 45 de ani se va încheia cu destrămarea și desființarea Uniunii Sovietice și cu eliberarea țărilor captive, printre care și România.
Până atunci însă, teroarea din Uniunea Sovietică a cuprins întreaga lume comunistă, printre care și România. Peste 1.000.000 de români au trecut prin închisorile politice comuniste, numărul celor care și-au pierdut viața fiind mare, dar greu de precizat în actualul stadiu al cercetărilor. Instaurarea monolitismului politic, o dată cu proclamarea Republicii Populare Române la 30 decembrie 1947, a fost urmată de un adevărat asalt al comuniștilor asupra societății românești, de un potop de măsuri vizând realizarea modelului sovietic. Astfel s-a înfăptuit naționalizarea principalelor întreprinderi industriale, miniere, bancare, de asigurări și de transport (11 iunie 1948), s-a instituit planificarea centralizată a economiei (1 iulie 1948), s-a reorganizat învățământul după model sovietic (3 august 1948), au fost create stațiunile de mașini și tractoare în agricultură _ S.M.T. (7 octombrie 1948), au fost expropriate moșiile de 50 de hectare rămase în urma reformei agrare din 23 martie 1945 (2 martie 1949), cu o suprafață totală de 342.319 ha, s-a hotărât începerea colectivizării agriculturii (3 _ 5 martie 1949), s-au naționalizat farmaciile (2 aprilie 1949), s-au înființat Securitatea (30 august 1948), miliția (23 ianuarie 1949) și trupele de securitate (17 februarie 1949), s-a declanșat o represiune fără precedent împotriva poporului român (fenomenul Pitești, canalul Dunăre-Marea Neagră), a fost naționalizată o mare parte a fondului de locuințe (20 aprilie 1950), s-a introdus munca forțată prin noul Cod al Muncii (30 mai 1950), s-a realizat o nouă împărțire teritorial-administrativă a țării în regiuni și raioane (23 iulie 1950), a fost epurat Partidul Muncitoresc Român, fiind excluși peste 192.000 de membri (noiembrie 1948 _ mai 1950), au fost adoptate două Constituții ale R.P.R. după model sovietic (1948 și 1952) și multe altele pe care nu mai considerăm necesar să le reamintim aici.
Pe plan intern, politica promovată de Partidul Muncitoresc Român a avut ca rezultat o accelerare a industrializării, dar cu un preț foarte mare plătit de întregul popor român. Abia la 28 decembrie 1954 au fost desființate cartelele la produsele de strictă necesitate, iar nivelul de viață a crescut foarte lent, mult mai lent decât în țările aflate în afara imperiului sovietic. Politica P.M.R. s-a bazat pe deposedarea de avere a celor care aveau proprietăți, primele victime fiind moșierii, burghezia în totalitatea ei și țărănimea care, până în 1962, și-a păstrat numai în zonele de deal și de munte pământurile dobândite în urma reformelor agrare anterioare. Dintr-un popor de proprietari mari, mijlocii, dar, mai ales, mici, poporul român a fost transformat într-un popor de funcționari și muncitori, toți depinzând de bugetul de stat.
Pe plan social, comuniștii au reușit să construiască o clasă mijlocie care, spre deosebire de cea similară din țările cu o economie de piață, avea un caracter parazitar. Ea era alcătuită din anumite categorii, precum militarii și membrii aparatului de represiune, activiștii de rang inferior, intelectualitatea tehnică și o bună parte a celei umaniste, intelectualitate constituită din fii de țărani și muncitori, formând tehnocrația și aparatul ideologic al noului regim, membrii aparatului birocratic de la nivel local, muncitorii calificați. Toate aceste categorii se bucurau de anumite privilegii (asistență medicală și educație gratuite, locuințe cu chirii foarte mici, concedii de odihnă la prețuri reduse, locuri de muncă și salarii stabile) cu condiția de a servi regimul, de a-i fi fidele și de a-l apăra. Inițiativa acestei clase de mijloc socialiste era nulă, ea așteptând ca, în schimbul sprijinirii regimului, să beneficieze de o bucată cât mai mare din bugetul de stat. În rest, societatea era formată din așa-numita nomenclatură, clasa conducătoare care se bucura de toate privilegiile, și dintr-o categorie de dezmoșteniți ai comunismului, moșieri, foști proprietari de diferite categorii, urmașii acestora, țărani deposedați de pământ ca urmare a colectivizării, intelectuali de care regimul avea puțină nevoie sau care nu doreau să-l servească, muncitori necalificați și alții, care cu toții duceau o viață de chin.
Din punct de vedere politic, monolitismul nu a adus decât o liniște aparentă. În rândurile Partidului Muncitoresc Român, deși din 1945 Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost recunoscut ca fiind numărul unu, lupta pentru putere a fost permanentă, uneori luând chiar forme sângeroase, de vendetă. Astfel, în 1944 au fost înlăturați din fruntea Partidului Ștefan Foriș și Remus Kofler, în 1948 a venit rândul lui Lucrețiu Pătrășcanu, în 1952 cel al Anei Pauker, al lui Vasile Luca și Teohari Georgescu, în 1957 cel al lui Iosif Chișinevschi și Miron Constantinescu, iar în 1958 a fost îndepărtat Constantin Doncea. Unii dintre aceștia (Ștefan Foriș, Remus Kofler, Lucrețiu Pătrășcanu și Vasile Luca) au fost asasinați cu sânge rece, iar altora li s-a pierdut urma prin închisorile comuniste. În ansamblu însă, puterea lui Dej a tins să crească necontenit, după 1958 el devenind stăpânul absolut al Partidului și al țării până la moartea sa, survenită la 19 martie 1965.
În ceea ce privește politica externă a României din acea perioadă, ea a fost subordonată în întregime intereselor Uniunii Sovietice, cel puțin până în primii ani ai deceniului al șaptelea. România a refuzat planul Marshall, iar P.C.R. a participat la punerea bazelor Biroului Informativ al Partidelor Comuniste și Muncitorești, în septembrie 1947, lângă Varșovia (Cominform). În 1949, România a fost membru fondator al Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (C.A.E.R.), iar în 1955 al Tratatului de la Varșovia, organizație militară îndreptată împotriva democrațiilor occidentale. În felul acesta, țara noastră a devenit un membru activ al organizațiilor și organismelor controlate de Uniunea Sovietică, s-a transformat, împotriva voinței sale, într-un dușman al Occidentului și al democrației, poziție pe care nu a părăsit-o decât în decembrie 1989.
Subordonarea față de Uniunea Sovietică și ostilitatea față de Occident sunt dovedite cu toată puterea și claritatea de câteva documente aduse la lumină în ultima vreme, mai ales de către istoricul Gheorghe Buzatu. Aceste documente indică faptul că, din 1947, controlul Moscovei asupra României a devenit aproape total. Ele arată ce probleme interesau cu prioritate Moscova și indică și pe principalii informatori ai acesteia de la București: Iosif Chișinevschi, Alexandru Moghioroș, Leonte Răutu și Miron Constantinescu.
Astfel, în august _ septembrie 1948, Moscova a fost ținută la curent în privința divergențelor ivite între București și Belgrad în urma atacurilor "tovărășești" ale lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker sau Vasile Luca la adresa lui Iosif Broz Tito și a echipei sale. În octombrie al aceluiași an, Al. Moghioroș a prezentat Moscovei manifestele răspândite la Reșița de Mișcarea Națională de Rezistență _ Pentru Patrie și Rege. A urmat Iosif Chișinevschi, care a pus la dispoziția lui Mihail Suslov alte manifeste, cu caracter troțkist, întocmite și difuzate de către elementele ce "sabotau lupta purtată toată viața de Ana Pauker și ceilalți conducători ai P.M.R. pentru crearea condițiilor de unire a României cu URSS". De la Moscova s-au dirijat și activitatea P.M.R. în rândurile tineretului român, precum și preparativele Bucureștiului pentru organizarea zilelor V.I. Lenin, în luna ianuarie 1949. În aceeași lună, tovarășii din C.C. al P.M.R. au prezentat Moscovei cuvântările ținute în plenul Marii Adunări Naționale de către Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu. În martie 1949, Cominformul lua cunoștință de adunările ținute în capitalele de județe pentru condamnarea de către conducerea P.M.R. a "bandei de spioni a lui Tito".
Un material dens, extrem de documentat, pregătit de organele speciale ale regimului comunist de la București și având, deci, un caracter strict secret, a ajuns la Moscova la 29 martie 1949, tot prin bunăvoința lui Iosif Chișinevschi, material intitulat Unele aspecte privind activitatea imperialiștilor americani și englezi în țara noastră. Între "agenții imperialiști" reclamați Centrului moscovit se întâlneau generalul Aurel Aldea, Iuliu Maniu, grupul Auschnitt-Pop și sioniștii. În august 1949, la cererea expresă a Moscovei, C.C. al P.M.R. a înaintat un amplu material, strict secret, cu informații despre capitalul străin din România "burghezo-moșierească", cu trimiteri concrete la "reprezentanții săi _ Al. Vaida-Voievod, G.G. Mironescu, sau familia Brătianu", despre propaganda anglo-americană împotriva României și mijloacele de contrapropagandă adoptate, despre activitatea Partidului Social-Democrat Independent, condus de "trădătorii" Constatin Titel Petrescu, Adrian Dumitriu și Iosif Jumanca, toți deja arestați, despre activitățile de peste hotare (SUA, Anglia, Franța, Germania, Portugalia, Italia etc.) ale "reacționarilor" aparținând unor diverse cercuri și grupări politice, culte etc., dar mai cu seamă ale Comitetului Național Român, veritabilul guvern al emigrației românești din acel moment, condus de generalul Nicolae Rădescu, beneficiind de la 7 august 1948 și de recunoașterea Regelui Mihai I. Erau indicați Moscovei ca principale personaje ale conspirației: Nicolae Rădescu, Grigore Gafencu, Nicolae Caranfil, Al. Cretzianu, Constantin Vișoianu, C. Bianu, Grigore Niculescu-Buzești, M. Fărcășanu, I. Zissu, Mircea Eliade, V. Veniamin, Al. Busuioceanu, N.I. Herescu, D.N. Ciotori, Constantin Antoniade, Vintilă Horia, C. Marinescu și alții.
Problemele care interesau Kremlinul la confluența anilor '40 _ '50 erau următoarele: fișele de cadre ale unor foști activiști în URSS, materialul pregătit de Gheorghe Gheorghiu-Dej pentru reuniunea din noiembrie 1949 de la Budapesta a Cominformului, propaganda de partid și organizarea școlilor de cadre (1951), situația economică a României în 1948 _ 1950, proiectele și execuțiile bugetare, evoluția cooperativizării agriculturii, raportul prezentat de Gheorghe Gheorghiu-Dej la aniversarea a 30 de ani de la crearea PCR și care nu s-a publicat integral în țară decât după cenzurarea lui la Moscova, unde s-a aprobat acest final stimulator: "... Noi suntem încredințați în deplina victorie a socialismului, pentru că în fruntea muncitorilor din toată lumea se află conducătorul comunismului mondial, steag al păcii și libertății popoarelor _ Tovarășul Stalin". Moscova mai era interesată de alegerile pentru organele și organizațiile de partid desfășurate pe parcursul mai multor luni în 1951 și 1952, de situația numerică și nominală a emigranților iugoslavi din anii 1949 _ 1950 din România, de situația presei din țara noastră (numărul și numele tuturor ziarelor și revistelor, centrale și locale, tirajele lor, difuzarea, limbile de editare), de trecerea prin România, în primăvara anului 1952, a unei tipografii demontate din Germania și destinată Partidului Comunist din Israel, de lista organizațiilor de partid din București din luna martie 1952, de minutele ședinței Plenarei C.C. al P.M.R. din 29 februarie _ 1 martie 1952, în care s-a examinat cazul Vasile Luca, Ana Pauker și Teohari Georgescu, de materialele Plenarei C.C. al P.M.R. din 26 _ 27 mai 1952, care cercetase activitatea deviaționistă a grupului Ana Pauker _ Vasile Luca _ Teohari Georgescu, de situația din Partid după eliminarea acestui grup.
Studiul documentelor de la Moscova din deceniile '60 și '70 dovedește gradul de dominație la care era supusă România din partea Uniunii Sovietice. Mijloacele de dominație erau incalificabile, metodele extrem de dure. Rostul Partidului, deși dubla activitatea organelor de stat, era acela de supracontrol, iar deciziile sale erau imposibil de contestat. Moscova trebuia să știe absolut tot ce se petrecea în România. Astfel, în 1957 _ 1958, conducerea de partid de la Moscova era înștiințată în primul rând, de către Ambasada sovietică din București, despre situația politică internă din România, despre situația agriculturii, despre relațiile culturale bilaterale și despre sosirea în URSS la tratament a liderilor de partid și de stat români. Toate datele erau centralizate în rapoarte politice anuale ale Ambasadei din București, precum cele pentru anii 1957, 1958, 1959,1960, 1961, 1962, 1963, 1964,1965. Diplomații sovietici la București informau cu promptitudine despre întâlnirile lor cu liderii de partid și de stat români ori cu omologii lor străini, precum și despre Plenara C.C. al P.M.R. din 3 iunie 1957, despre rezultatele alegerilor în organizațiile de partid, despre stadiul colectivizării și despre munca în rândul intelectualilor. Capitole speciale priveau, tot în perioada februarie 1957 _ februarie 1958, nivelul de viață în R.P.R. și lupta contra elementelor antisociale. În anul 1958 au fost la ordinea zilei urmărirea stadiului retragerii trupelor sovietice din România, ca și atitudinea populației locale față de eveniment. Au venit la rând, în același an, convorbirile cu liderii P.M.R. despre rezultatele Plenarei din 26 _ 28 noiembrie 1955 și despre hotărârile Congresului II al P.M.R. privind îmbunătățirea componentei sociale a rândurilor partidului, munca ideologică, însușirea de către presa română a "modelului" sovietic, lupta împotriva revizionismului marxist-leninist și activitatea Agerpresului. Nu au scăpat atenției, de asemenea, editarea și difuzarea cărții sovietice în România, a filmelor sovietice, pentru perioada ianuarie 1958 _ februarie 1959. Alte probleme s-au aflat ulterior în atenție: dezvoltarea economiei naționale a României după război, măsurile luate pe linie de partid și de stat pentru normalizarea muncii, îmbunătățirea condițiilor materiale ale muncitorilor în urma Congresului II al P.M.R., formele luptei de clasă în cursul cooperativizării agriculturii, atitudinea politică a țărănimii, greșelile organelor de partid în înfăptuirea colectivizării, atitudinile anticolhoznice ale țărănimii în unele sate din județele Tulcea și Constanța, situația în gostaturi.
În anul 1959, salariații și colaboratorii Ambasadei sovietice au raportat despre popularizarea hotărârilor Congresului XXI al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (P.C.U.S.), despre ecourile vizitei lui Nikita Sergheievici Hrușciov în Statele Unite ale Americii, despre schimburile de delegații și despre relațiile bilaterale științifice, culturale și artistice. Alte probleme demne de interes prin 1959 _ 1960 au fost: situația în rândul Uniunii Scriitorilor din România, acțiunile împotriva ordinii de stat, situația bisericii catolice și a altor culte, relațiile economice externe ale României, ajutorul economic primit din partea URSS, situația comerțului interior și măsurile P.M.R. referitoare la asigurarea nivelului de trai, emigrările în Israel, pregătirile conducerii de partid pentru aniversarea în România a 90 de ani de la nașterea lui V.I. Lenin, ecourile în România ale politicii externe promovate de URSS, activitatea sindicatelor și a organizațiilor de tineret. S-a reținut copia scrisorii C.C. al P.M.R. către C.C. al P.C. Chinez în legătură cu declarația comuniștilor chinezi la conferința de la București.
În anii 1960 _ 1961 au predominat preocupările în legătură cu Congresul III al P.M.R. (iulie 1960) și cu plenarele din octombrie și decembrie 1960 privind dezvoltarea economiei naționale pe viitor, formele luptei de clasă în R.P.R. și schimbările în componența claselor, interpretarea rezultatelor Consfătuirii partidelor comuniste și muncitorești de la Moscova din noiembrie 1960. Anii 1960 _ 1961 au fost marcați de interesul pentru îndeplinirea hotărârilor celui de-al treilea Congres al P.M.R. privind îmbunătățirea nivelului de trai, pentru colaborarea cultural-științifică româno-sovietică și reflectarea în presa sovietică a unor probleme de istorie românească, pentru activitatea ARLUS-ului și pentru difuzarea cărții sovietice în România. În 1961 a revenit în atenție situația cultelor religioase din România și a propagandei antireligioase, dar s-au adăugat pregătirile din URSS pentru aniversarea a 40 de ani de la crearea P.C.R.
În 1961 _ 1962 se afla sub observație aceeași largă gamă de aspecte: dezvoltarea sănătății, educației, radioului și televiziunii, activitatea editurilor și a Uniunii Scriitorilor, a Uniunii Compozitorilor și a Uniunii Artiștilor Plastici. Se poate observa că pentru Moscova activitatea creatorilor și a făuritorilor de cultură trebuia ținută sub o permanentă și strictă supraveghere. Colaborarea cu URSS sub toate aspectele și relațiile externe ale României au rămas sub controlul exclusiv al reprezentanților Moscovei în țara noastră. Probleme noi apar în legătură cu difuzarea unor manifeste antisovietice, cu urmărirea pregătirilor pentru alegerile programate în vederea constituirii unei noi Mari Adunări Naționale și pentru consiliile populare. Pentru a lua pulsul opiniei publice din România, Kremlinul și-a trimis funcționarii Ambasadei și colaboratorii săi, îndeosebi foști studenți în URSS reveniți în țară căsătoriți, să viziteze unele localități pentru a se informa asupra vieții politice, economice și sociale.
În anii 1962 _ 1963 a rămas prioritar interesul pentru activitatea P.M.R. la toate nivelurile, revenind în studiu situația științei, problemele educației și sănătății, ale difuzării presei sovietice în România, situația economiei naționale, perspectivele industriale și măsurile de stat pentru dezvoltarea agriculturii. S-au strâns materiale speciale abordând domeniul relațiilor României cu Albania, Iugoslavia, Republica Democrată Germană, Republica Federală a Germaniei și țările socialiste din Asia.
Pentru anii 1963 _ 1965 se impun semnele divergențelor româno-sovietice intervenite în relațiile de partid și de stat dintre cele două țări, deși în continuare, pe canalele diplomatice sau de partid, radiografierea României a continuat un timp, după modelul perioadei precedente, adică urmărindu-se îndeplinirea planurilor culturale și științifice româno-sovietice, activitatea ARLUS-ului și a Institutului de studii româno-sovietic, schimburile de turiști, ajutorul primit din partea URSS pentru construcția unor obiective industriale, vizitele de "informare" prin țară ale colaboratorilor Ambasadei din București, politica externă a României, relațiile cu Iugoslavia, Anglia, Franța, Italia, R.F.G. și țările din Africa în anii 1963 _ 1964, planul de colaborare științifică și culturală româno-sovietic în 1964 _ 1965, difuzarea în România a cărților și publicațiilor sovietice, a mărcilor poștale, aniversarea a 47 de ani de la revoluția din octombrie 1917 și a 20 de ani de la "eliberarea" României în 1944, viața culturală din 1963 _ 1964 și dezvoltarea literaturii după conferința scriitorilor din 1962, turiștii români în URSS și sezonul turistic 1963 pe litoralul Mării Negre, măsuri din 1964 _ 1965 pentru dezvoltarea industriei și agriculturii, situația industriei ușoare și comerțul cu URSS din 1963, relațiile comerciale și politice ale României cu statele socialiste și, în mod special, cu statele capitaliste, cu Statele Unite ale Americii în 1964 _ 1965 și în 1965-1966.
După Declarația din aprilie a P.M.R. și după Congresul din 1965 al P.M.R., devenit P.C.R., a sporit interesul sovieticilor pentru politica și poziția P.M.R. față de problemele mișcării muncitorești internaționale, pentru cazurile de propagandă dușmănoasă față de URSS și pentru manifestările antisovietice din Basarabia. S-a semnalat rețineri față de colaborarea româno-sovietică, lipsă de grijă pentru turiștii sovietici aflați în România, atitudinea modificată a autorităților române față de cetățenii sovietici și față de familiile sovieto-române. Conducerea P.C.U.S. nu i-a pierdut din vedere pe istoricii români, fiind urmărită și consemnată activitatea specialiștilor militari aflați la documentare la Moscova în 1962.
Toate aceste documente aduse la lumină de istoricul Gheorghe Buzatu, fapt pentru care istoriografia română trebuie să-i fie recunoscătoare, demonstrează, fără putință de tăgadă, cât de deplină a fost dominația sovietică asupra României, dar și asupra altor țări ocupate din Europa Est-Centrală după 1944 _ 1945, cel puțin până în deceniul șapte. În epoca analizată, Kremlinul a fost cu adevărat "centrul" lumii comuniste situată în spatele "cortinei de fier", iar creierul ei a fost C.C. al P.C.U.S.
Evident, România, dominată atât de categoric de către Uniunea Sovietică, a fost obligată să se angajeze în lupta cu Occidentul, să desfășoare o vastă activitate de spionaj și de contraspionaj, activitate care nu a încetat după 1964, ci a continuat până în 1989, până la prăbușirea comunismului. Tot istoricul Gheorghe Buzatu, împreună cu istoricul Mircea Chirițoiu, au publicat câteva documente revelatoare în acest sens pentru anul 1955.
Astfel, primul dintre acestea, datat la 27 octombrie 1955, este un Raport al generalului maior Vasile Vâlcu privind analiza muncii Direcției I din cadrul Ministerului Afacerilor Interne pe perioada 1 ianuarie _ 15 octombrie 1955. Sarcinile acestei Direcții în 1955 fuseseră de a aduce pe o treaptă superioară munca informativă externă, de a ridica nivelul pregătirii profesionale și combativitatea efectivelor din rezidențe, cât și din Centrală. O altă sarcină fundamentală a fost aceea de a pătrunde informativ în guvernele, parlamentele și principalele partide politice din SUA, Anglia, Franța, Italia, Germania Occidentală, în corpul diplomatic capitalist din țările apusene, în comandamentele NATO din Franța și Turcia, în statele majore ale armatelor principalelor state capitaliste, în comandamentele bazelor militare americane din Anglia și Turcia, în serviciile de informații și contrainformații dușmane, cu scopul destrămării acestora, în importante instituții tehnico-științifice din Germania Occidentală, Anglia, Franța, SUA, Italia etc. Prin urmare, războiul rece pe planul spionajului în care se angajase România împotriva Occidentului era total și succesele nu au lipsit.
În domeniul politic au fost obținute informații valoroase privind conferința Commonwealth-ului britanic, ținută în februarie la Londra, informații privitoare la contradicțiile dintre Anglia și India privind poziția de adoptat față de intervenția SUA în Taiwan. Alte informații priveau conferința S.E.A.T.O. de la Bangkok, conferința de la Bandung și poziția Angliei și a SUA, poziția țărilor capitaliste față de tratativele dintre URSS și Austria pentru încheierea tratatului de pace, discuțiile dintre Anthony Eden și Nehru înainte de vizita ultimului în URSS, conferința de la Geneva a celor patru mari puteri, vizita cancelarului R.F.G., Adenauer, la Moscova, politica guvernului vest-german față de URSS și R.D.G.
În domeniul militar s-au primit informații privitoare la organizarea Pactului Atlanticului de Nord, la o serie de stații radar, subterane și de suprafață, de pe coastele Angliei, la poziția unor baze aeriene americane din Anglia, la crearea de noi baze militare americane în Europa, la manevrele militare NATO din Turcia și Germania Occidentală, la producția de arme și depozite de armament din Germania Occidentală. A fost obținut un "ascunzător de flăcări" întrebuințat de piese de artilerie și folosit de forțele armate ale NATO. S-au mai obținut informații interesante privind forțele armate ale Turciei, fortificațiile din Bosfor, forțele armate ale Italiei, organizațiile austriece cu caracter militarist, precum și unele date despre forțele și bazele militare egiptene și israeliene. S-au procurat o serie de publicații militare, cu caracter secret, privind dotarea și pregătirea forțelor armate ale SUA, precum și instrucția în școlile militare.
Alte informații importante au fost obținute în domeniul activității serviciilor de spionaj, în domeniul economic și în cel tehnico-științific. În total, în 1955 Direcția I a înaintat conducerii Ministerului Afacerilor Interne, în domeniul politic: 65 rapoarte speciale, 43 note cu caracter politic, 12 buletine informative; în domeniul militar: 3 buletine informative tratând exclusiv probleme militare, 2 lucrări cu caracter militar, 7 note privind probleme militare; în domeniul tehnico-științific: 607 patente, 8 lucrări privind metodele de fabricare a unor produse industriale, 21 note în legătură cu diverse materiale tehnice; la acestea se adaugă diverse lucrări privind servicii de informații (în total 5) și emigrația română (în total 3).
Pe parcursul anului 1955, agentura Direcției I a crescut cu 16 agenți, ajungând la un număr total de 120 de agenți, și s-a hotărât înființarea de noi rezidențe în Belgia, Olanda, Elveția și Siria.
Acest raport nu a fost însă pe placul Secretariatului C.C. al P.M.R. care, în baza hotărârii Biroului Politic al C.C. al P.M.R., l-a schimbat din funcție pe generalul Vasile Vâlcu, înlocuindu-l cu Mihai Gavriliuc. Ca locțiitori ai acestuia au fost numiți Nicolae Doicaru, Solomon Sabău și Gheorghe Pele.
Un aspect important al politicii externe a P.M.R. și a României din acea perioadă l-a constituit ruptura de Moscova produsă în mod deschis în aprilie 1964, când a fost făcută publică Declarația cu privire la poziția Partidului Muncitoresc Român în problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale. Conflictul a fost generat, în aparență, de încercările de supraplanificare ale C.A.E.R. și de tendința manifestată de Uniunea Sovietică de a-și impune punctele de vedere în disputele cu alte partide comuniste și muncitorești. Comuniștii români au respins propunerea sovietică de a transforma România într-o anexă agricolă a C.A.E.R. și nu s-au situat de partea Moscovei în disputa cu comuniștii chinezi, afirmând dreptul fiecărui partid la propria opinie.
De fapt, comuniștii, mai ales grupul conducător din jurul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, se temeau pentru propria lor schimbare din funcții, pentru pierderea puterii și privilegiilor derivate din aceasta. Dej a fost neplăcut surprins de raportul secret prezentat de Hrușciov la Congresul XX al P.C.U.S. din februarie 1956, prin care erau condamnate crimele staliniste. El se temea că un nou stăpân la Moscova poate însemna și noi vasali în imperiu, mai ales că destalinizarea din România era foarte palidă, ca și inexistentă. Moartea lui Stalin (5 martie 1953) a dus și în România la o ușoară liberalizare culturală, la eliberarea unor deținuți politici, la abandonarea lucrărilor Canalului Dunăre-Marea Neagră și la desființarea sovromurilor. Dar destalinizarea reală a fost ocolită și respinsă de Dej, care a limitat-o la o problemă de intrigă de partid și nu de discuție publică. Pentru Dej, îndepărtarea Anei Pauker, a lui Vasile Luca și a lui Teohari Georgescu în 1952 echivalase cu o destalinizare, aceștia fiind considerați vinovați pentru toate abuzurile și greșelile comise de comuniștii români. Astfel, P.M.R. a devenit unul dintre partidele cu linia cea mai dură și mai stalinistă din întregul lagăr socialist.
Spre a se menține la putere, Dej a profitat de revoluția maghiară (23 octombrie _ 6 noiembrie 1956) pentru a-și arăta întreaga fidelitate față de URSS. Teritoriul României a fost pus la dispoziția trupelor sovietice pentru atacarea Ungariei, Imre Nagy a fost deținut aproape 2 ani în România, Securitatea română a contribuit esențial la refacerea unei noi Securități maghiare. Atacul venit din partea lui Iosif Chișinevschi și Miron Constantinescu în 1957 de pe poziții reformiste, hrușcioviste, l-a făcut însă pe Dej să dorească o îndepărtare cât mai rapidă față de URSS. Primul pas, reușit, a fost obținerea retragerii armatelor sovietice staționate în România, în vara anului 1958, urmat însă de un nou val de represiune, îndreptat mai ales împotriva intelectualilor, pentru a demonstra Moscovei, pe de o parte, că partidul este pe deplin stăpân pe situație în țară, iar pe de altă parte, pentru a consolida grupul de la conducere, în frunte cu Dej. Încercările C.A.E.R. de planificare supranațională și conflictul chino-sovietic, despre care am amintit mai sus, i-au oferit lui Dej pretextul cel mai bun de a-și afirma independența față de Moscova.
Toți consilierii sovietici aflați încă în România au fost obligați să părăsească țara, ultimii fiind cei ai K.G.B.; în decembrie 1964 a început un proces de derusificare prin închiderea Institutului Maxim Gorki, a Muzeului româno-rus, a Institutului de studii româno-sovietic, a editurii și a librăriei Cartea Rusă, prin schimbarea numelor de străzi, prin diminuarea orelor de limbă rusă predată în școli: a început cea mai liberală perioadă din istoria comunismului românesc.
Trebuie spus însă că "independența" față de Uniunea Sovietică a fost, în primul rând, a conducătorilor, Dej și apoi Ceaușescu, și nu a țării. România a continuat să fie membră a C.A.E.R. și a Tratatului de la Varșovia, a continuat să facă spionaj împotriva democrațiilor occidentale și să transmită informații și tehnologie în URSS. În ciuda "independenței" țării, modelul sovietic de dezvoltare internă a devenit tot mai puternic în România, mult mai puternic decât în celelalte țări socialiste care-și proclamau deschis vasalitatea față de Moscova. Așa cum consideră politologul Vladimir Tismăneanu, declarația din aprilie 1964 a adus o oarecare independență externă, dar plătită cu o consolidare a stalinismului pe plan intern. De fapt, în România nu a avut loc niciodată o adevărată destalinizare până în decembrie 1989.
--------------------------------------------------------------------------------
_ Eugen Denize s-a născut în București la 27 decembrie 1954;
_ studii liceale și universitare în București, fiind licențiat al Facultății de istorie în anul 1978;
_ cercetător științific și director adjunct al Institutului de Istorie "Nicolae Iorga" din București;
_ specialist în problema relațiilor internaționale și a mijloacelor de comunicare.
|
