In loc de rugăciune In seara asta, Doamne, Te vei culca flămând, Azima rugăciunii n-o vei avea la cină, Nici blidul de smerenii, nici stropul de lumină Ce-mi pâlpaia altdată in candela din gând. Sunt prea sărac, Stăpâne, nu am ce-ți oferi Să-Ti stâmpăr foamea, furii mi-au tâlhărit cămara Si de puținul suflet ce îl păstram ca sara Să am ca tot creștinul cu ce Te omeni. Zadarnic stai de veghe și-aștepți umil și blând, Azima calda-a rugii n-o vei avea la cină Si-n cerul Tău de gheață cu țurțuri de lumină In seara asta, Doamne, Te vei culca flămând. (de Demostene Andronescu) Primește-ți lume, țărna înapoi ! Cu sufletul ghebos, cu vrerea-n cârji, Cu visul știrb și sur de bătrânețe, Ne-ntoarcem astăzi - biete mogâldețe! Noi ce-am pornit candva atât de dârji. Primește-ți, lume, țărna inapoi, Că cerul nu ne-a vrut! Trufaș și rece, N-a vrut nici o centimă să-și aplece Nici creștetul, nici zările spre noi. Semeți, am vrut să dăm năvală-n el Și toată lmea s-o cărăm in stele, Dar vitregii, căderi și câte cele Pe suflet ni s-au pus ca un cârcel. Dezamăgiți in primul nostru dor, Am vrut sa poposim atunci in stele, Dar stelele nu ne-au voit nici ele, Geloase să nu fim asemeni lor. C-un pas mai jos, am vrut sa fim azur, Dar nici azurul nu ne-a vrut tovarăși Si-a inceput rostogolirea iarăși, In hohotul stihiilor din jur. Si tot alunecând pe povârniș, Am vrut sa ne săpăm mormântu-n zare, Să ne păstreze ea si săne care In cerul plin de taine, pe furiș Dar limpezimea zăii de cristal, Sub greutatea-nfrâgerilor noastre, Si-a destrăt minunile albastre Si s-a surpat cu noi precum un mal. Primește-ți, lume, țărna inapoi Si sapă-ne cât mai adânc mormântul; De cerul nu ne-a vrut, ne-o vrea pământul, Că toți suntem ai lui - și tu, și noi! (de Demostene Andronescu) Nu-s vinovat față de țara mea La ora cand cobor, legat in fiare, să-mi ispașesc osânda cea mai grea, cu fruntea-n slavă strig din închisoare: -Nu-s vinovat față de țara mea! Nu-s vinovat ca i-am iubit lumina, curată cum în suflet mi-a pătruns, nici ca vrăjmașii i-au prădat grădina și ca sutașii coasta i-au străpuns. Nu-s vinovat că-mi place să se prindă rotundă ca o țară, hora-n prag, sau c-am primit colindători in tindă, cum din bunic in tată mi-a fost drag. Nu-s vinovat ca toamnele mi-s pline cu tot belșugul, de la vin la grâu, nici c-am poftit la praznic pe oricine, cât m-am știut cu cheile la brâu. Dac-am strigat că haitele ne fură adâncul, codrii, cerul - stea cu stea, și sfânta noastră pâine de la gură, nu-s vinovat față de țara mea. Nu-s vinovat c-am indârjit șacalii când am răcnit cu sufletul durut că nu dau un Ceahlău pe toți Uralii și ca urăsc hotarul de la Prut. De-aceea când cobor legat în fiare, împovărat de vina cea mai grea, cu frunte-n slavă strig din închisoare: 'Nu-s vinovat față de țara mea!' (de Andrei Ciurunga) Colind de Crăciun La fereastra robilor, Cântă îngerii în cor De cu seară până’n zori, Au venit colindători, Îngerii nemuritori, Încărcati cu dalbe flori. Refren: Lăsați copiii să vină Să-mi aducă din grădină, Dalbe flori de sărbători, Dalbe, dalbe flori. Cântă robii omului Înjugati cu jugul Lui Pe malul Trotușului. Dar cântarea lor e mută, Că-i cu suferință smulsă Și cu rugăciuni crescută. Refren: ... Stă un copilaș în zare Și privește cu mirare, O fereastră de’nchisoare. Lângă micul copilaș, S’a oprit un îngeraș Ce-i șoptește drăgălaș. Refren: ... Azi Crăciunul s’a mutat Din palat, la închisoare Unde-i Domnu’ntemnițat. Și copilul cel din zare A venit la închisoare Să trăiască praznic mare. (de Valeriu Gafencu) Trăiesc flămând Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie Frumoasă ca un crin din Paradis. Potirul florii e mereu deschis Și-i plin cu lacrimi și cu apa vie; Potirul florii e o-mpărăție. Cand răii mă defaimă și mă-njură Și-n clocot de mânie ura-și varsă, Potirul lacrimilor se revarsă și-mi primenește sufletul de zgură: Atunci lisus de mine mult Se-ndură, Refren: Nu plangeți că mă duc de lângă voi, Sau c-o să fiu zvârlit ca un gunoi, Cu hoții in același cimitir, Căci crezul pentru care m-am jertfit Cerea o viață grea și-o moarte de martir. Sub crucea grea ce mă apasă sânger, Cu trupu-ncovoiat din cer coboară-un înger Și sufletul mi-l umple cu credință; M-apropii tot mai mult de biruință. Mă plouă-n taină razele de soare M-adapă lisus cu apa vie, Grăuntele svârlit in groapa-nvie Cu viața îmbrăcat-n sărbătoare, Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie. (de Valeriu Gafencu) 281 Numărul celulei mele. Numărul hainei vărgate. Numărul cheii turbate intrând în lacăt, scrâșnind din măsele, ronțăind ciolanele mele Și oasele Veciei uscate. Numărul cu care mă strigă la terciul cu mămăligă, la dus hârdăul afară... Numărul meu de fiară. Numărul care arde mereu pe cușca mea milenară. Numărul plânsului meu, numărul săngelui meu. Îl simt bătut în piept cu ciocane, îl simt infipt în piroane... adânc, adânc, pân’n inima-adâncă, și incă, și încă mai adânc, mai departe, până în moarte. Două sute optzeci și unu... Numărul ca un blestem, cu el înfulec tutunul, cu el hăpăi ciorba, cu el dorm ghem cu el scuip flăcari și gem, cu el fierb în lava. Îl văd zugrăvit enorm, cu otravă, pe somnul meu, până’n stele... Numărul zodiei mele. Două sute optzeci și unu. Până’n celulă, la mine, alte două sute optzeci, de lanțuri, de cuști, de jivine, zăngăne, hăpăie, urlă ca mine, - alte două sute optzeci, de bestii, cu ghiare haine, zgârie pietrele reci, gâtuie viața, ca mine, rup hălci din aduceri aminte, mușcă, prin somn, o țâță fierbinte, se izbesc de pereți ca niște lilieci, sau doar putrezesc înainte, ca niște morminte, alti două sute optzeci... Două sute optzeci și unu. Numărul cu care mă târâi prin sângele cuștei, și latru, și mârâii. Două sute optzeci și unu. Numărul cu care râd ca nebunul, scriu coapse și sexe pe zid, si’n fiece clipă ucid... (de Radu Gyr) A mai murit inca unul A mai murit incă unul - cu foamea pe față, cu ochii de ceață, cu mâini ca tutunul. A mai murit incă unul din nemernica gloată care pe rând se gată, Unul câte unul. Trei, șase, opt, zece ... A mai murit un mișel. Ce bine de el că-i liber sa plece! Azi n~o să-l mai frigă in vise de fiere nici trup de muiere și nici mămăligă. Ah, Domnul, prea-bunul, il mângâie foarte. Tovarași de moarte, poftim inca unul! Lăsați-l să plece! Nu spuneti o vorbă! Ne lasa o ciorbă si-o pâine rece. (de Radu Gyr) As 'noapte, Iisus ... As 'noapte Iisus mi-a intrat în celulă. O, ce trist, ce înalt părea Christ ! Luna-a intrat dupa El, în celulă și-L făcea mai înalt si mai trist. Mâinile Lui păreau crini pe morminte, ochii adânci ca niște păduri. Luna-L spoia cu argint pe veșminte argintându-l pe mâini vechi spărturi. M 'am ridicat de subt pătura sură : - Doamne, de unde vii, din ce veac ? Iisus a dus lin un deget la gură și mi-a facut semn să tac... A stat lângă mine pe rogojină : - Pune-mi pe răni mâna ta ! Pe glezne-avea umbre de răni și rugină parcă purtase lanțuri, cândva... Oftând Și-a întins truditele oase pe rogojina mea cu libărci. Prin somn, lumina, iar zăbrelele groase lungeau pe zăpada Lui, vărgi. Părea celula munte, părea căpățână, și mișunau păduchi si guzgani. Simțeam cum îmi cade tâmpla pe mână și-am adormit o mie de ani... Când m-am trezit din grozava genună, miroseau paiele a trandafiri. Eram în celulă si era lună, numai Iisus nu era nicăiri... Am întins bratele. Nimeni, tăcere. Am intrebat zidul. Nici un răspuns. Doar razele reci, ascutite-n unghere, cu sulita lor m-au împuns... - Unde ești, Doamne ? - am urlat la zăbrele . Din lună venea fum de cățui... M 'am pipăit, și pe mâinile mele am găsit urmele cuielor Lui... (de Radu Gyr) Basarabie robită Din Bugeac până ’n Hotin, bubă neagră si venin. Din Orhei până’n liman, junghi și țeapă de catran. Cerul supt, cu șolduri slabe, stă’ntr’o rână pe cocioabe. Zarea zace ’nvinețită ca o piele tăbăcită. Mlaștinile, în pustie, fumegă otravă vie. Putrezi, racii si răspării pe sub secetele țării. Luna pare ștreang si cange, - soarele, pe picioroange... Iese Foamea’n drum oloagă, rășchirată pe mârțoagă, si cum horcăe, beteagă, la oblânc, într’o dăsagă, sună numai căpățâni si ciolane de rumâni. Iese Foamea’n drum jegoasă, luna-i stă pe umeri coasă. Când rânjeste, pârjoleste, si când geme, ca’n blesteme, vine molima - strigoiul - ca să joace tontoroiul. In amurg, ’naintea porții, văduvele-si chiamă morții. La răspântii, ca besmeteci, plâng orfanii, trențe, peteci, umbre de sperietori pentru corbi si pentru ciori. La răscruci, bătrâni năuci scuipă scrum, oftează tuci, îsi fac cruci si trec năluci... Gem căruțe spre Tighina cu oftica si neghina. Foame... pielea stă pe oase ca o scoarță viermănoasă. Foame... pântecul se suge, prins de șiră cu belciuge. Foame... cleiul mâinilor lins de limba câinilor. Apele din Cogâlnic înghit stârvuri de calic, dar la praznic venetic joacă luna din buric... Ghiare lacome, de ciumă, prind oftatul și-l sugrumă, si pe drumuri lungi de brumă smulg troițele din humă. Sub harapnice cu sfârcuri cad bisericile’n smârcuri. Strâmb, prin șanțuri cu nămoale, numai cântecul de jale mai cutează să rămâie împăiat ca o momâie... Peste viață, peste țară, boleșnița ca o fiară, iar de-a lungul si de-a latul veneticii ca bubatul... Uite, ghiara hrăpăreață cum ne’nfulecă din viață, si ne fură soarele, sângele, hambarele, ziua, diminețile, cerul si fânețile, - si ne lasă, si ne lasă numai foame si pucioasă si luna rânjind, cleioasă, lângă geam proptită’n coasă... 1940 (de Radu Gyr) Blestemul Aiudului Aiudule, Aiudule, temniță cruntă, fă-te zăludule piatră măruntă. Focul mânce-te că nu te saturi. Mereu vrei scâncete si bei oftaturi. Vântul destramă-te că nu-ți ajunge - si'n marea-ți foamete - mereu vrei sânge. Apele facă-te ape ca ele, lacrimi din lacăte plâns de zăbrele. Grindina 'ndoaie-te spele-te ploaie, lanțuri si geamăte să ți le 'nmoaie. Aiudule, Aiudule fiară naucă, face-te-ai crudule scrum si nalucă. (de Radu Gyr) Când voi muri Când voi muri în temnița asta spurcată strivit de strigoii celulei și de milenii, or singur punându-mi o sfoară de beregată, în moartea mea nu vor fi duioșii, nici sfințenii. Nici un heruv nu-mi va fi lunecat peste față, morții să-i dea împăcare, surâs și blândețe Ingerii mei au fost osândiți la ocnă pe viață sau spânzurați, ca hoții, prin piețe. Obrazul în scârbă mi-o fi împietrit și’n dezgusturi trupu’ntreg o să-mi stea rășchirat ca o ghiară Din inimă s’o ridica o mireasmă amară de floare de soc, de cucută, de brusturi. Și ura, în ochi, mi-o’mpleti șfichiuiri de negre curele, obrazul lumii să-l fulgere ca o biciușcă. Dinții rânjiți părea-vor că rup și că mușcă din toate năpastele mele. Și mâinile parc-or sta gata de trânta cea mare, cu pumnii grei să izbească’ntr’un piept de furtună, sau viața s’o prindă de gât și s’o pună în fața mea, în genunchi, să-mi ceară iertare. Vânăt de silă și ură, leșu-mi sălbatec nu va fi luminat de raiuri boltite... Cei ce-or intra în celulă, vor merge ca pe jăratec pe urletul meu, ca pe cuie, ca pe cuțite. Și-am să las în celulă o baltă de lacrimi sărată, și vor aduce căldări, smârcul amar să mi-l strângă. Zadarnic s’o umple cu plâns găleată după găleată, din ciment vor musti lacrimi noi și pereții mereu au să plângă. Și-un scuipat, cât mai gros, repezit cu putere’n tavan, am să las, să’mpietrească pe veacuri ca stalactita. Prin el, vreau să-mi țintui de-a pururi ursita, sus, pe un cer decăzut și dușman... (de Radu Gyr) Cântec deplin N-ai lăuda de n-ai știi să blestemi, Surâd numai acei care suspină, Azi n-ai iubi de n-ar fi fost să gemi, De n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină. Și dacă singur rana nu-ți legai, Cu mâna ta n-ai unge răni străine. N-ai jindui după frânturi de rai De n-ai purta un ciob de iad in tine. Că nu te-nalți din praf dacă nu cazi Cu fruntea jos, în pulberea amară, Și dacă-nvii în cântecul de azi E că mureai în lacrima de-aseară. (de Radu Gyr) Cimitir de deținuți Alături de temniță, pe-o rână, pe-o coastă, cimitirul nostru adastă. Tace. Așteaptă sicrie sărace cu număr de smoală scris pe capace. Cimitir fara iarbă - doar humă - ocolit ca o molimă neagră de ciumă, cimitir fără poveste unde nu~ngenunchează neveste, unde mame nu plâng, unde nu s~aud lacrimi de țânc.. Crucile, strâmbe și șchioape vrură să fugă, să scape, dar numai o clipă rebele parc’ar fi fost somate de sentinele: au stat pe loc. S’au supus, au ridicat mâinile’n sus. Uite, gardienii le-au pus in fiare pentru incercare de evadare.. Cât îi ziua de lungă, vântul le numără 'n dungă: cinci, zece, treizeci, toate la fel. Toti deținuții prezenți la apel, toți aliniați pe-un singur tăpșan ca la inspecția domnului prim-gardian. Cât îi seară și umbră, frunzele toamnei tot umblă, tremură’m cerc, cad pe morminte, scrise cu sânge fierbinte, ca niște flori roșii, amare: matricole de’ncarcerare. Cât îi noapte înaltă, cimitirul tainelor tresaltă. Cât îi lună pe coame, crucilor parca li-e foame: din gropi, din nămol, osândiții, uscații, flamânzii, lihniții, cu brațele~ntinse spre lună îi cer pâinea caldă și bună. Cât bat stelele’ osânde, crucile~s haite flămânde.. Și gropile-și spun intre ele in șoapte: -Hei, mâine ori poimâine noapte, poate-o scrâșni sub noroi și 632, sau 807. (de Radu Gyr) Crezul Puneți-mi lanțuri si cătușe să sune scrâșnetul hain și mii de lacăte la ușe, eu tot ceiace-am fost rămân. Surpați asupra-mi munți si ape puteți chiar să mă spânzurați. Cu grele, negre târnăcoape, credința nu mi-o sfărâmați. Târâți-mă de vreți sub șanțuri și îngropați-mi trupul stins. Eu sorb ca Făt-Frumos, din lanțuri puteri adânci de neînvins. Puteți să năpustiți tot iadul ca să mă frângă până’ n miez. Eu stau în viscole ca bradul si tare, tare ca un crez. (de Radu Gyr) Dă-mi chipul tău Dă-mi chipul tău, granit senin, dă-mi duhul tău, senină iarbă, în ne’mpăcatul meu destin nici un tumult să nu mai fiarbă! Să nu mai spumege în piept, sub îndoieli ori sub blesteme, nici câte’n pofta mea le-aștept, nici câte spaima mea le teme. Vreau taina neștiinței reci si-a nepăsării voastre, unde, cu negrul zbor de lilieci, nici o’ndoială nu pătrunde. Granit, dă-mi neclintirea din dumnezeiasca-ti împietrire, pentru-o lumină fără chin și-o moarte fără răstignire! Vreau, iarbă, ’nțelepciunea ta de-a nu-ți aduce’n veci aminte, vreau harul tau de-a înfrunta făr’ a privi nimic ’nainte. Să cresc în timp și infinit din duhul tau, senină iarba, din duhul tau, senin granit, in fericirea voastră oarbă. (de Radu Gyr) Foamea Parcă de veacuri, parcă de cinci ani n’am mai prânzit, n’am mai șezut la cină. Parcă de veacuri, parcă de cinci ani, am suge fier, am roade bolovani, am hăpăi moloz și rogojină. In foamea noastră vâjâie păduri, se cască mări, se surpă munți din coame. In foamea noastră vâjâie păduri, și parcă din străbuni sau din scripturi, dela’nceputul lumii ne e foame. Ziua pândim cu nările in vânt năluca unui abur de mâncare. Ziua pândim cu nările in vânt, poate din cer, din iad, sau din mormant, or să ne-arunce resturi ca la fiare. In bezna nopții ne visăm strigoi, că ne-ospătăm din câte-un hoit fierbine. In bezna noptii ne visăm strigoi, dar numai moartea rupe hălci din noi, ea singură infulecă morminte. (de Radu Gyr) Frig Curge, curge, din nesecate cișmele, Frigul, Frigul, teribilul Frig. Printre zăbrele dârdie ziua de țipirig; drevele clănțănesc din măsele. Chelăie lacătul, afară la ușă, Ca o spinare de bivol stă pătura sură. Inima mi-a fumegat, o vreme, pe gură și s-a stins in cenușă. Mi-e frig, mi-e frig, - vreau să urlu, să zbier: cu țipăt metalic de fierăstraie. Tipătu’nțepenește în ger, ca o momâie de paie. S-a zgribulit patul, celula e de hârtie, ghetele-au tremur și mârâit de potăi... Mi-e frig. M-aș vrea opărit cu leșie, aș mesteca tăciuni, aș bea vâvâtăi. Peste tot, în ciolane, în vine, frigul temniței asmute zăvozi. Zdrențe de piele se deslipesc de pe mine, ca niște hălci de molz. Ah, cum mă deșiră grozavele haite, reci, lucii, colțoase !... Carnea ar vrea să se vaite, dar se desface, felii, de pe oase. Degetele mi se rup cu pocnete seci, așchii de stalactite. Peste picioare, mi-au trecut camioane, tractoare, Și gleznele mi-au căzut, undeva, intr-un beci. Mi-e frig, mi-e frig, MI-E FRIG. MI-E FRIG Aș scrie pe ziduri crunt testament: - Grijania mă-sii de Frig!... Sângele scheaună: mi-e frig, mi-e frig apoi se scurge jos, în ciment. Foamea, jindul, poftele nu mă mai dor, mi s’au făcut țurțuri sub piele. Până și lupii urilor mele au degerat în zănoagele lor... (de Radu Gyr) Haine roșii Haine de temniță, roșii, cu vine ca smoala pe ele... Mi s’au făcut carne pe oase, mi s’au facut piele. Din teaca lor vie nu pot să mă smulg și să fug, fiece mușchi are-un lacăt, fiece os un belciug... Haine de temniță, haine de flacări și de noroi, parcă vin din măceluri și din mocirle cu voi. Mă văd în băltoace: sunt ca un diavol căzut de departe din alte tărâmuri, din lună din vreo cometă, din Marte. Vărgat ca jivina din jungle virgine, m’arunc peste mine, sălbatec, în salturi feline. Cu mlădiere vicleană de ierburi și trestii, am pânde și lunecări și târâșuri de bestii. Dar, după o noapte de plâns, de nesomn și de febre, cum stau și privesc dungile voastre’nroșite și negre, pricep: v’am stropit cu sângele meu din artere și cu șiroaie smolite de lacrimi și fiere... (de Radu Gyr) Imn morților Morminte dragi, lumină vie, sporite’ ntr’ una an de an, noi v’ auzim curgând sub glie, ca un șuvoi subpământean! Ați luminat cu jertfe sfinte pământul, până’ n temelii, căci arde țara de morminte, cum arde cerul de făclii. Ascunse’ n lut, ca o comoară, morminte vechi, morminte noi, de vi se pierde urma’n țară, va regăsim mereu in noi! De vi s~au smuls și flori și cruce și dacă locul, nu vi-l știm, tot gândul nostru’n el v’aduce, îngenuncheri de heruvim. Morți sfinți in temniți si prigoane. Morți sfinți in lupte și furtuni, noi am facut din voi icoane, si vă purtam pe frunți cununi. Nu plângem lacrima de sânge, ci ne mândrim cu-atați eroi. Nu! Neamul nostru nu va plânge, ci se cuminecă prin voi. (de Radu Gyr) In fiece noapte În fiece noapte, din spații lichide, la ușa celulei oprește, gemând, o cotiugă Din ea, se dă jos o umbră cu glugă: - Sunt Amintirea, deschide. O îmbrâncesc, o alung, îi spun ticăloase cuvinte; ea râde, mă dă la o parte, nu-i pasă, mi’ncarcă’n cotiugă anii, și pleacă’nainte, pe ulița ei somnoroasă... În fiece noapte, la gratii de fier, vine Tristețea și lung iși întinde, spre mine, rânjind, zbilțul ei de hingher, Și’n zbilțu-i nemernic mă prinde. Simt pe grumaz strânsoarea rotundă mă zvarcolesc si mă zbat cu smuciri de dulău: - Slăbește, Tristețe, puțin, zbilțul tău... Dar lațul mai crunt, mai adânc, se afundă... Și-n fiece noapte, ’n celula cu febre, tunând, uruind, pe vinete șine, ți-aud, Desnădejde, venind peste mine trenul tău negru, ’ncărcat cu tenebre. Vagoanele-ți duduie, grele, prin noaptea de-asfalt, Și eu te aștept, Desnădejde, la cantoane de jale. Si’n fiece noapte, c’un țipăt înalt, hoitul meu blestemat îl arunc subt roțile tale... (de Radu Gyr) Indemn la luptă Nu dor nici luptele pierdute, nici rănile din piept nu dor, cum dor acele brațe slute care să lupte nu mai vor. Cât inima în piept îți cântă ce'nseamnă'n luptă-un brat răpus ? Ce-ți pasă'n colb de-o spadă frântă când te ridici cu'n steag, mai sus ? Infrânt nu ești atunci cand sângeri, nici ochii cand în lacrimi ți-s. Adevăratele infrângeri, sunt renunțările la vis. (de Radu Gyr) Inscripție pe o fereastră Flamând de lume, nesătul de cer, fereastră grea, stau ceasuri lângă tine, cu brate’ntinse catre tot ce vine, cu ochii’n lacrimi, către câte pier. In zori, cand te deschizi spre infinit, fereastră, parca aripi ti-ai deschide si parcă-ai vrea să zbori spre țări toride, ducându-mă, pe aripi răstignit. Iar in amurg, cand joacă depărtări in geamul tău însângerat de soare, ca aripi mari ce n’au putut zboare, te’nchizi ranită, peste renunțări. (de Radu Gyr) Ințeleptul Nu scuip pe’nfrângerile mele! Ce-am adorat nu știu să ard și nu ridic în vânt obiele în locul ruptului stindard. De funia spânzurătorii dezastrele nu mi le-agăț și nici mândria din victorii n’o pun sperietoare’n băț. Cu-aceleași zâmbete’nțelepte îmi port și lanțuri și cununi urcând spre soare clare trepte sau coborând printre furtuni. Și merg pe-acelaș tărm ce suie, la braț cu prieteni sau vrăjmași, de-o fi să-mi bată trupu’n cuie sau să-mi presare crini sub pași. (de Radu Gyr) Lanțuri Vă privesc prinse zdravăn de glezne cu nituri, fac un pas, vă aud zornăind fierăria. Crâncen mă simt priponit de granituri, așa m-a legat de ea veșnicia. Mă culc, mă ridic, sun din carne, din oase pâinea mea sună, apa mea sună, somnul meu sună Parcă întreg sunt făcut din fier și furtună, pe nicovală și subt baroase... Ca lipii mă rupeți, ca iadul mă frigeți, in țipătul vostru Satana mă strigă.. In rărunchi, în plămâni, cătușa mi-o’nfigeți, până și’n inimă am o verigă.. . Lanțuri, vă pipăi cu ură zangătul groaznic, m’ascund, mă îngrop, nu scap de teribilul sunet.., Si totuși, v-am mai purtat, altădată fierul năpraznic, sunetul vostru în trup mi-a rămas ca un tunet. Lanțuri, lanțuri, îmi amintesc de voi foarte bine: departe, departe, în plumbul topit al amiezii, tot voi m’ați legat de grozave ardezii, vulturi de foc să rupă așchii din mine.. (de Radu Gyr) Leagăn fără cântec Nani, puiul mamii, nu mai sunt cântece de leagan pe pământ. Basmele pe care nu le spun au murit sub uruit de tun. Au murit sub tancuri, de un veac, soarele si luna în cerdac. Nu te-alinta șoapta nimanui si nici lapte-n țâța mamei nu-i. Căci pe lumea asta n-au rămas decât vânturi cu suspin în gals, foamea ta în albia de țânc, plânsul mamei cu blestem adânc si scrâșnirea lanțului zălud prins de glezna tatii la Aiud. Nani, puiul mamii, nu mai sunt cântece de leagăn pe pământ. (de Radu Gyr) Metanie Doamne, fă din umilință pod de aur, pod inalt. Și din lacrimă, velintă, ca pe-un pat adânc și cald. Din lovirile nedrepte, faguri facă-se si vin. Din infrângeri, scări si trepte; din căderi, urcuș alpin. Din otrava pusă’n cană, fă miresme ce nu pier. Și din fiecare rană, o cădelniță spre cer. Și din orișice dezastru sau crepuscul stins în piept, Doamne, fă lăstun albastru și dă zambet înțelept. (de Radu Gyr) Morții Pe sub fereastră trec sicrie cu trupuri reci de camarazi; trecură ieri, trecură azi, numărul lor cine-l mai știe? Căruțul tras de un ocnaș pe drumul plopilor il duce; nu sunt nici prapuri si nici cruce si nici-o vamă prin oraș. Nici o logodnică nu plânge in urma mortului uitat, ci din vazduhu~ nvolburat o pană galbenă se frânge. Noi stăm la geam, privim in zare cum fâlfâie aripa mortii și ne 'ntrebăm: pe mâine, care o să atingă zarul sorții. (de Radu Gyr) Ne vom intoarce intr-o zi Ne vom întoarce într-o zi, ne vom întoarce neapărat. Vom fi apusuri aurii, cum au mai fost când am plecat. Ne vom întoarce neapărat, cum apele se-întorc din nori sau cum se-ntoarce, tremurat, pierdutul cântec, pe viori. Ne vom întoarce într-o zi... Și cei de azi cu pașii grei nu ne-or vedea, nu ne-or simți cum vom pătrunde-ncet în ei. cei vechi ne-om strecura, tiptil, în toate dragostele noi și-n cântec pe care și-l vor spune alții, după noi. In zâmbetul ce va miji și-n orice geamăt viitor, tot noi vom sta, tot noi vom fi, ca o sămânță-n taina lor. Noi, cei pierduți, re’ntorși din zări, cu vechiul nostru duh fecund, ne-apropiem și-n disperări, și-n răni ce-n piepturi se ascund. Și-n lacrimi ori în mângâieri, tot noi vom curge, zi de zi, în tot ce mâine, ca și ieri, va sângera sau va iubi. (de Radu Gyr) O, brad frumos O, brad frumos, ce sfânt păreai în alta sarbatoare. Mă vad copil cu păr bălai și ochii de cicoare. Revăd un scump si drag cămin și chipul mamei sfinte, imagini de Craciun senin mi-apar si azi în minte. Un brad cu daruri si lumini în amintiri s 'arată. In vis zâmbeste ca un crin copilul de-altădată. Intregul cer era deschis deasupra frunții mele. Azi strâng doar pulbere de vis si numai scrum din stele. Copil bălai, Crăciun si brad s~au stins în alte zile. Azi numai lacrimile cad, pe~ ngălbenite file... Azi nu mai vine Mos Craciun cu barba-i jucause, ci doar tristețile mi-adun sa-mi plângă lângă ușe... In bezna temniței mă frâng sub grele lespezi mute, și 'mpovărat de doruri plâng pe amintiri pierdute. Omătul spulberat de vânt se cerne prin zăbrele si-mi pare temnița mormânt al tinereții mele... (de Radu Gyr) Ofranda Din rănile si’nfrangerile noastre intindem punte noilor destine o punte de margean peste dezastre, s’o urce pașii lumii care vine. Cu orișicare rană care doare, din orice răzvratire mai adâncă, am pus o za pe piepturi viitoare si-o spadă grea in maini ce nu sunt incă. Iar dacă-am plâns, din lacrima măiastră va crește-o mângâiere de mătase pe care mâine unii au s’o lase la alte frunți ce cresc din fruntea noastră. Iar dacă’n noaptea smârcului și-a roatei inchidem lanțuri, inima si rana, din dăruirea noastră subterană va crește pâine pentru foamea gloatei. (de Radu Gyr) Penitenciar Ciorba pute-a mormânt. Uneori, un chip de madonă plutește în zeama din blid. Gardienii bombănesc, înjură, ordonă crește umbra Domnului Prim proiectată pe zid. Speriați de tăceri, trec sfioși condamnații, ochii aleargă pe jos după mucuri fumate și după-o coajă uscată de libertate. Pașii lor nu se aud, calcă prin spații. Lin traversează nemărginirea, șchioapătă’ncet, urmăriți de gardianul sever parcă de glezne trag amintirea, sau, poate, eternitatea de fier... La 5, mămăliga. La 6, ca’ntotdeauna, închiderea. Lacătul. După zăbrele, hoții sparg case de bani, sus, în stele, pumnii toți asasinează luna. Târziu, tâmpla unuia - numai jind, numai dor - stă de vorbă cu Dumnezeu, sus, la gratii.. În visul osândiților e joi, și e vorbitor, și vin cu țigări nevestele și-odraslele tatii... (de Radu Gyr) Plimbare în cerc Din moartea noastră’nchisă în milenii ne scot în curtea hâdă gardienii. Cu ochii goi și stinși de suferință ne învârtim într’o circumferință. Călcăm absenți, - mecanice cadențe - făcând maneju-acestei penitențe, reglementar, sub cerul ca o zdreanță pășim toți, unul după altul la distanță. Cu mâini de mort, cu fețe de mumie, strigoi în uniformă pămîntie, în geometria cercului tăcerii, tăcem, cum ne ordonă temnicerii. Ce veșted pare-n ziua incoloră văzduhul jumătăților de oră, ce sec e basmul lumii și ce slut e când pașii dau ocol în trei minute. Cum universu’ntreg încape’n bliduri, în micul nostru cosmos între ziduri și cum măsura vremii n’o mai bate decât în rostul pâinii’nfulecate.... Azi nu ne pasă dacă mai tresaltă destinul nostru searbăd ca o baltă, cum nu ne pasă dacă-i luni sau miercuri, domesticiți geometricelor cercuri. Ieri, ne sugeau aducerile-aminte; azi nu ne pasă de ce-a fost ’nainte... Cu ochii grei și supți de suferință, ne’mpleticim într’o circumferință. (de Radu Gyr) Poveste Am avut un copil si-o nevastă Acum o sută, o mie de ani. Auziți păianjeni ? Auziti șobolani ? Am avut un copil și-o nevastă. Când a fost fericirea aceea cu chipuri pământești diafane ? Innecuri, sfârșituri de lumi, uragane, mi-au smuls din viață odrasla, femeia. Au trecut o sută cinci sute de ani, s-au rupt munții și-au crescut bozii. Rareori ca dinamita fac explozii, amintirile ascunse prin bolovani. Și în tăcerea lor scurt detunată un chip îmi zâmbește și coase. Din pat, două mâini mici, somnoroase, întinse, parcă mă fulgeră : ' - Tata !' Aicea nu-mi spune nimeni pe nume, Trec sutele de ani la-ntâmplare. Aicea sunt : ma~ a~la, un oarecare, apoi cad iarași in bezne postume. Dar ce-i ? S-a rupt cerul ? E mort Dumnezeu ? Și suntem numai trei din toate ? Viața-i de scrum si am rămas in cetate doar noi : veșnicia, celula si eu !... De-aș zări măcar o frântură de stea ! Ce fiară-i vesnicia, ce fiară ! I-aș cere să-mi dea un capăt de sfoară și de milenii să mă spânzur cu ea. (de Radu Gyr) Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane! Nu pentru-o lopată de rumenă pâine, nu pentru pătule, nu pentru pogoane, ci pentru văzduhul tau liber de mâine, ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane! Pentru sângele neamului tau curs prin șanțuri, pentru cântecul tau țintuit în piroane, pentru lacrima soarelui tau, pus în lanțuri, ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane! Nu pentru mânia scrâșnită’n masele, ci ca s’aduni chiuind pe tăpșane o claie de cer și-o caciulă de stele, ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane! Așa, ca sa bei libertatea din ciuturi și’n ea sa te-afunzi ca un cer în bulboane și zarzării ei peste tine să-i scuturi, ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane! Așa, ca să-ți pui tot sărutul fierbinte, pe praguri, pe prispe, pe uși, pe icoane, pe toate ce slobote-ti ies înainte, ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane! Ridică-te Gheorghe pe lanțuri si funii! Ridică-te Ioane pe sfinte ciolane! Și sus, ca lumina din urma furtunii, ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!... (de Radu Gyr) Rugaciune Stapâne-nsângerat, Domn al luminii si Vesnicie limpede, Iisuse ! Tu, care ai primit pe frunte spinii si cuie-adânci în mâinile-ti supuse, Tu, Domn al Rastignirii si-nvierii care din cruce ne-ai facut lumina si Rasarit din ranile tacerii si cântec din osânda-ti fara vina - da-ne-nclestarea Ta, da-ne puterea din ceasul pironirii-nsângerate, sa ne primim si cuiele si fierea ca Tine-n marea Ta siguratate. Pe fruntea tarii zâmbetul ti-l pune si Neamul care-acum osânda-si duce învata-l Tu amara rugaciune din clipele suirilor pe cruce. Cu mâna Ta ca borangicul lunii, din rani opreste sângele fierbinte, închide-n piepturi geamatul furtunii, saruta-i tarii lacrimile sfinte ! si sus pe crucea crâncena, pe care sta Neamul nostru-nsângerat, Tu scrie, Iisuse, un aprins inel de soare, ca semn al Învierii ce-o sa vina. si spune mortilor din lut sa nu blesteme, ci sub trifoi, sub dâmburi, sub secara, sa-astepte pasii Tai calcând prin tara si semnul muntilor ce vor aprinde steme. si spune mortilor de sub troite sfinte ca va veni cândva o dimineata când Neamu-ntreg va fulgera la viata, cuminecat prin mortii din morminte. (de Radu Gyr) Rugă nemernică Nu mă-nvăța să fug, Părinte, de răni, de lacrimi de catran. Ele dau freamăt mai fierbinte acestui sânge pământean. Nu fi nici pașilor mei paznic, nici de năpârci nu mă păzi. Numai veninul lor năpraznic mă limpezește zi de zi. Si nu-mi trimite nici heruvii să-mi deie zborul lor înalt, când sunt făcut să fierb in in fluvii de crunta lavă si asfalt. Doar om mă vreau, răsfiert în smoală, în uragane si-n căderi, mai bun prin plâns ce mă spală si tot mai om, prin sfâșieri. Să nu-mi pui aripa de inger, ci lasa-mi chipul meu de lut, să iert, să cânt, să gem, să sângerez, în dorul raiului pierdut. (de Radu Gyr) Rugăciune Doamne, păzește-ne, Doamne, ai milă... Sunt ca o scorbură veche’ntr’un tei. În noaptea mea și-a lăsat Amintirea prăsilă toate năpârcile ei. Nu mai pot s-o îndur, dezmățata. iese de peste tot, din pereți, și-mi zvârle’n culcuș cu lopata urzici, și cărbuni și scaeții. Doamne, nici pieptul, nic ochii, nici gura nu vor să-i mai rabde pojarul. Mă zvârcolesc ca pe plită țiparul, atât de cumplită-i arsura... Seacă-mă Doamne, de-aduceri aminte, așa cum seci, vara, puhoaiele, și nopțile mele aprinse despoaie-le, cum, toamna, pădurea o despoi de veșminte. Fii și Tu, Doamne, o singură dată, ucigaș și tâlhar la răscruci: jefuiește-mi rădvanul meu cu năluci și strânge-mi trecutul de beregată... Pradă-mi tot cerul, hoțește-mi toti anii, cum m-ai fura de arginți și podoabe... Vreau să fiu sterp, cum sunt bolovanii, și gol cum e stânca pe labe. Cremene’n mine,’n osândă, ’n omăt, mușchiul tăcerii sa mă înece, furtunile dorului să dea indărăt, rupte din piatra mea rece. (de Radu Gyr) Sângele temniței Dacă-mi lipesc urechea de cimentul celulei ascult, ascult cum sângele temniței, ca un mare tumult, ca un geamăt abrupt, curge pe dedesupt, curge torent de veninuri amare, ținut in pământ sub zăvoare. Sângele temniței, prizonier, gâlgâie ’n crunta durere pe sub piatră și pe sub fier, pe sub osândă, pe sub zăcere, prin subterane artere. Lipesc urechea jos și-l aud: uneori fierbe un muget fierbinte, plânge, plânge in fund de morminte Alteori țipă, sălbatec și crud ca o apriga pofta de viață, sau șuieră-a ispită răzleață, cu brânciul ei ațâțător la jaf, la omor... Sub marii amari bolovani, cineva urlă de-o mie de ani, cineva cântă de-un veac, cineva nare geamăt, nici leac, altul cheamă și cheamă, altul blesteamă, altul cu ’ntreg cuțitul ucide granitul... Sub marii, amari bolovani, Sângele temniței fierbe de-o mie de ani Aud, aud, cu urechea pe piatra plecată, gârla lui răsculată. li simt, ii simt smoala aprinsă, fonta lichidă, otrava toridă. Și carnea mea trosnește deodată, din zăvoare drăcești, prind mădularele să se deschidă ca niște uși, ca niște ferești: - Intră, sânge al temniței, intră, vino din funduri nepământești, vino să mă cotropești... Il chem, il chem, iar și iar, Și sângele temniței vine, vine și urcă în mine, clocotitor de pojar. Sângele temniței urcă in mine cu neodihnitul lui zvon, din fier, din iad, din beton... Și sângele temniței sparge belciuge, Și urcă în mine și muge, și fierbe și geme și plânge, crâncenul temniței sânge. Și ard eu el, și vuiesc, și mă zbat, și urlu și sânger, cu fluxu-i turbat, și când, pe urmă, roșul torent se trage din mine, indărăt, în ciment, cu sângele temniței greu mă trag din mine și eu, și plec cu el, cu grozavu-i șuvoi, sub ciment, înapoi... (de Radu Gyr) Tăcem din gură Din tot, ne-a mai rămas aieve, acest zid grav, aceste dreve. Crunt ferecați in piatra dură cu pumnii strânși, tăcem din gură. Tăcem, parc 'am tăcea de veacuri ca niște funduri vechi de lacuri. Și ferecat în bezna sură, de mii de ani, tăcem din gură. Ei: ziduri, lanțuri, temnicerii, noi, numai cremenea tăcerii. Ei, biciuri cu bătăi si ură, noi, uriaș inghet pe gură. Deasupra vremii si genunii, tăcem ca spinii si tăciunii. Tăcem ca lama de custură, tăcem mereu, tăcem din gură. Ne linge frigul pe ciolane, ei, foame, cuie si ciocane si orice zi e-o mușcătură. Scrâșnind din dinți, tacem din gură. Tăcem ca lacătul pe ușe, tăcem ca focul sub cenușe, tăcem... dar noaptea sub celule, vuiesc torente nesătule. Un zgomot bubuie departe, se dărmă parcă ziduri sparte și parcă lanțuri cad în zgură. Noi asteptăm, tăcem din gură. (de Radu Gyr) Toamna în temniță Toamnei, în temniță, nu-i vedem lămpile-aprinse. Adulmecăm doar mirosul ei bun ca aburul ciorbii, și-o pipăim pe’ntunerec, ca orbii, printre zăbrele, cu mâinile’ntinse... Toamna, în temniță, n-o vedem nicodată. Dar noaptea-auzim cum tușesc celule, alături, și-o simțim lunecând ca o cățea mare, roșcată, momită să lingă sângele cald, vomitat de sub pături. Ziua, poate ni-i dor de parcuri fastuoase cu steaguri de purpură și steme regale... Seara, -ascultăm șiruind burnițe negre în oase, și-om muri fericiți intr-un pat alb, prin spitale. Toamna, în temniță, n-o vedem nicodată, o pipăim ca infirmii, o mirosim ca dulăii... O, de-ar intra printre gratii, o frunză incendiată, i-am duce la buze pâlpâirea văpăii, apoi am pune-o în piept și-am scoate inima afară, și inima veche ploii i-am da-o, s’o ia și s’o joace prin mahalale uitate și pe maidane sărace, unde, desculți, anii noștri în bile jucau, odinioară... (de Radu Gyr) Vecinul care-a murit In celula de-alături a murit alaltaieri unul. Era un viețas ofticos. Tusea-i sunase mai neagră de cum e ceaunul, si-o noapte-a vărsat sânge pe jos. Sta zugrăvit cu văpsele sarace - sfânt pe șindrilă - când lacătu’n zori a svâcnit. Amar, înlemnise obrazul in crâncena silă. Gardianul așa l-a găsit. Au venit alți doi paznici, trăgând mohorâți din țigară, și’ntr ’o pătură ruptă l-au pus. Mâna-i curgea ca o zdreanță din uniforma-i murdară, și ei l-au luat si l-au dus. Galbeni, de după zăbrele pândeau, tăcuți, osândiții cum leșul afară e scos. Pe gardieni si pe mort ploua vânăt, dupa tradiții, vânăt, tărăgănat si cleios... In celula de alături a murit alaltăieri unul. L-au luat și l-au dus de la noi... Dar, noaptea, cand ploșnița suge si luna e ca tutunul, ocnașul mort a venit înapoi. Mi-a venit la vizetă cu pașii de frunze: - Hai, frate. Am sărit de pe scândura mea. Obrazul si ochii-i luceau de fericiri dilatate, si putreda-i gură zâmbea. -Hai, frate, mi-a spus, si-un freamăt parca-l bătea intr’o dungă. M-așteaptă afar’un landou. Deasupra temniței m’am plimbat cât e noaptea de lungă, și plec cu landoul din nou. Nu, nu m’au ros niciodată oftica, foamea, păduchii, în stele am grajd de aur curat. Landoul meu are ocale de-azur pe roate, pe muchii, noaptea’ n celulă mi l-am lucrat. Vecine, vazduhul ne cheamă vibrând din vechi violoncele. Vezi Calea Laptelui, sus, peste noi? E drumul ocnașilor: uite, i-am intâlnit printre stele din lanțuri sunând, în convoi. Vino cu mine. Din rogojină fă-ți verde trăsură. Sunt paturi albe sus, și sunt pâini. Ne-așteaptă’n luceafăr Iisus, cu lapte cald si prescură și-un pahar plin cu lacrimi, in mâini. (de Radu Gyr) Voi n-ați fost cu noi în celule Voi n-ați fost cu noi în celule să știți ce e viața de bezne, sub ghiare de fiară, cu guri nesătule, voi nu știți ce-i omul când prinde să urle, strivit de catușe la glezne. Voi n-ați plâns în palme, fierbinte, străpunși de cuțitul trădării. Sub cer fără stele, în drum spre morminte, voi n-ați dus povara durerilor sfinte spre slava si binele țării. In cântec cu noi laolaltă trecând printre umbre pereții, voi n-ați cunoscut frumusețea înaltă cum dorul irumpe, cum inima saltă gonind dupa harpele vieții Ce-i munca de brațe plăpânde, ce-i jugul, ce-i rânjet de monstru, cum scârție osul când frigul pătrunde, ce-i foamea, ce-i setea, voi n-aveți de unde să spuneți aproapelui vostru. Voi nu știți în crunta-nchisoare cum minte speranța si visul, când ușile grele se-nchid în zăvoare, și-n teama de groaznica lui inclestare pe sine se vinde învinsul. Ați stat la ospețe-ncărcate gonind dupa fast si orgoliu, nici mila de noi si nici dor, nici dreptate, nici candel-aprinsă și nici libertate, doar ghimpii imensului doliu. Așa sunteți toți cei ce credeți că pumnul e singura faimă. Fățarnici la cuget, pe-alături ne treceți, când noi cu obrajii ca pământul de vineți, gustăm din osandă si spaimă. Când porțile sparge-se-or toate si morții vor prinde să urle, când lanțuri și ziduri cădea-vor sfărmate, voi nu știți ce-nseamnă-nvierea din moarte, căci n-ați fost cu noi în celule. (de Radu Gyr) Zăbrele Inimă, - viața plesnește afară auzi-o, din toate păstăile ei... Aici gem zăvoare și zornăie chei, oftează la uși drugii grei, și lacătul rage’njunghiat ca o fiară. lnimă, - soarele-afara se’mbată Și sparge’n beții oglinzi și brățări... Aici, in celule zăcute’n uitări, soarele pute și stăruie’n nări ca un hoit într-o groapă uitată... lnimă, - dragostea cheamă și joacă, afară, cu țâțele goale, pe strazi... Aici, ca strivit sub capacu’unei lăzi, sângele urlă, năuc dupa prăzi și carnea scrâșnește, buimacă... lnimă, - vremea e gârlă zbârlită, auzi-o cum curge afară pe scoc... Aici, vremea-i stâncă, giganticu-i bloc stă peste noi ca un munte de foc... Dă-mi târnăcoape, dă-mi dinamită, s’o fac să sară din loc! (de Radu Gyr) Zodie Nopți la rând urmăresc prin vizetă beznele, beznele, beznele... Odinioară, citeam stelele. Lesne le buchiseam slovele, scrise pe boltă cu cretă. Voiam să-mi învăț zodia pe dinafară și-o visam scrisă cu litere’nalte, citețe. Credeam ca steaua mea e o caleașcă la scară, să mă ducă, trasă de cerbi, peste râpi și podețe.. Cum caută azi ochiul, cu dușmănie, steaua nemernică și blestemată! Ce târfă de stea, ce năpârcă spurcată, cum ar rupe-o cu dinții, din pușcărie!... Maică, maicuță albă, măicuță bună, când îmi coseai, surâzând, azur și pieptare, ghiceai tu zilele mele cu ghiare ? Maică, măicuță bună, piciului tău cu părul de lună îi sărutai mânuțele albe, plăpândele, îi alungai lacrima, negura, pândele, și ți-l visai în rădvan de coji de alună, prinț călărind pe furtună... Acum ți-l rod toate osândele și temnițele toate, flămândele. Taică, tăicuțule, taică, îți amintești de școlarul bălai, cu bereta lui marinară, pe care-l duceai, pe subt basm, pe subt rai, de mână, la școala primară? Unchiașule, tu nu știai că zâmbetul tău se coboară pe-o ticăloasă osândă de fiară. Tăicuțule, taică, feciorul tau se zbate ca o lupoaică, se zvârcolește și urlă in cușcă și zgârie drugii și-i mușcă.. O, ce alb era totul, odinioară Alb patul cu îngeri, albă școala primară, albă dumineca, albă vacanța alb jocul cu țurca, și mingea.. Au rămas otreapa și zdreanța scuipatul, ocna, funingea, Si din țâncul vostru, firav ca lumina, nu se mai vede decat jivina, jivina din temnița asta turbată... Jeliți-mă, maică si tată. (de Radu Gyr) Cum Doamne, stiut-ai (Tatalui meu, fost detinut politic) M-au impins in celula, abia respiram Obrajii ardeau ca flacari de torta, Picioarele vineti cu greu le taram, Langa zid m-am lasat, sleit fara forta. Pierdusem idea, nu mai stiam, Pe cel ce ragneste, pe cel ce lovea. "Desfaceti catusa", asa ii rugam, "Sa-mi trag rasuflarea, sa ma pot inchina." Am facut semnul crucii cu umerii goi. De camasa in parti trageau fiecare, Aveau in priviri, luciferi si strigoi, Si-n suflet, nici urma de remuscare.. M-am rugat pentru ei, calai rataciti, Pentru cei de acasa, ce poate-i asteapta, Pentru cei ce se cred etern fericiti, Pentru cei care cred, intr-o lume mai dreapta… Atunci s-a ivit intr-un colt, undeva O Sfanta Lumina in negrul decor, Reflecta o faptura ce parca plutea: M-am simtit mantuit, as fi vrut ca sa mor… "Ridica-te Gheorghe, sunt Ingerul Tau!" Am ramas inlemnit; ce mare minune! Cum Doamne stiut-ai ca mie mi-e rau, Aici sub pamanturi, la margini de lume? (de Alexandru Tomescu)